Obiectivul României de a adera la zona euro în 2019 este „foarte ambiţios”, însă o dată realistă ar fi după 2021, potrivit experţilor Erste care au elaborat analiza „Aderarea României la zona euro: o ţintă mişcătoare?”, dată publicităţii luni.
România şi-a menţinut planurile de aderarea la zona euro chiar şi în perioada de vârf a crizei, când a fost pusă sub semnul întrebării existenţa monedei europene, iar Ungaria şi Polonia au pus acest obiectiv în aşteptare, arată studiul.
Aderarea la euro, o ţintă aflată în mişcare de la intrarea ţării în Uniunea Europeană, a fost utilizată ca „proiect istoric” necesar pentru a servi ca ancoră pentru deciziile economice ale guvernelor, fiind sprijinită puternic în acest sens de Banca Naţională a României, spune studiul, citat de MEDIAFAX.
„În ultimele două decenii, apetitul României pentru reforme a fost mai degrabă moderat şi, de aceea, obiective ambiţioase precum aderarea la UE sau obţinerea centurii de siguranţă a FMI au fost factorii motivanţi care au făcut România să înghită chiar şi pastilele mai amare ale reformelor, care altminteri ar fi fost refuzate, instituţiile menţionate având în acelaşi timp şi rolul de ţapi ispăşitori pentru deciziile nepopulare”.
Pentru putea adopta moneda euro, România trebuie să îndeplinească mai multe criterii de convergenţă nominale, care sunt criteriile formale de aderare la zona euro.
Criteriile de convergenţă nominale
Ele nu sunt însă suficiente, fiind importante şi criteriile de convergenţă reală, care furnizează o imagine mai exactă asupra capacităţii ţării de a face faţă presiunilor de competitivitate din zona euro, notează Erste.
Ţările care îşi propun să adere la zona euro trebuie să respecte cinci criterii nominale, aşa cum sunt definite de Tratatul de la Maastricht.
- România nu îndeplineşte încă cerinţa privind inflaţia medie pe ultimele 12 luni, care trebuie să fie cu maximum 1,5% mai mare decât media neponderată a inflaţiilor medii din ţările cu cele mai mici inflaţii din zona euro. Ţările cu cifre scăzute extreme cauzate de o recesiune severă sau de tăierile de salarii sunt excluse din inflaţia-etalon. „În pofida celei mai scăzute inflaţii istorice din România, dezinflaţia din zona euro a fost mult mai puternică, făcând ca diferenţa faţă de nivelul de referinţă să crească în 2013 după o micşorare temporară în 2012”, afirmă analiştii instituţiei de credit.
- România îndeplineşte criteriul privind deficitul bugetar, care nu trebuie să depăşească 3% din PIB.
- De asemenea, îndatorarea publică se situează semnificativ sub pragul de 60%, aceasta fiind, de asemenea, una dintre condiţii.
- România se apropie de respectarea unui alt criteriu, care cere ca ratele dobânzilor pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de 2% media aritmetică neponderată a randamentelor obligaţiunilor guvernamentale cu maturitatea de 10 ani în cele mai performante trei state membre UE din perspectiva stabilităţii preţurilor (ţări care s-au calificat pentru calcularea valorii de referinţă a inflaţiei).
- De asemenea, ţările candidate trebuie să intre, timp de doi ani, în Mecanismul Ratelor de Schimb (ERM/ERM II) din cadrul Sistemului European Monetar (EMS) şi, totodată, să nu devalorizeze moneda naţională pe parcursul ultimilor doi ani. Aceasta înseamnă că ţara candidată ar trebui să reuşească să menţină cursul de schimb într-un interval de plus/minus 15% faţă de cursul central. România încă nu a aderat în mod oficial la ERM şi va intra probabil doar cu doi ani înainte ca aderarea la uniunea monetară să devină un obiectiv realizabil. Totuşi, volatilitatea înregistrată de cursul euro-leu din ultimii ani arată că moneda naţională a variat mult mult mai puţin decăt intervalul de ± 15% cerut, notează Erste.
„Concluzia este că România ar putea în prezent să îndeplinească trei din cele cinci criterii de convergenţă nominală necesare pentru a adera la moneda euro. Criteriul de stabilitate a preţurilor şi al randamentului pe termen lung al obligaţiunilor ar putea fi îndeplinite în 1-2 ani, atât timp cât deciziile economice rămân prudente„, notează realizatorii studiului.
Criteriile de convergenţă reale
Criză financiară a demonstrat însă că doar criteriile de convergenţă nominale nu reuşesc să reflecte adecvat eventualele probleme pe care o ţară le-ar putea avea după a aderare prematură la zona euro, ignorând astfel competitivitatea şi decalajul de convergenţă a economiei reale, avertizează banca.
O analiză realizată pe baza unor indicatori de convergenţă reală ar oferi o imagine mai bună pentru a înţelege cât de departe este România de standardele de dezvoltare ale UE.
Productivitatea muncii
Productivitatea muncii, arată că România este cu 50% sub media UE şi cu mult sub nivelul raportat de cele mai recente state membre euro la momentul aderării lor (Slovenia, Slovacia, Estonia şi Letonia). Presupunând o creştere anuală de 3%, care este un ritm destul de moderat, România ar avea nevoie de aproximativ opt ani pentru a ajunge la nivelul înregistrat de Letonia la momentul aderării la zona euro.
România este încă departe de zona euro în ceea ce priveşte dezvoltarea şi convergenţa reală, riscând sărăcia şi excluziunea socială.
Presupunând că trendul actual de convergenţă va continua, România ar avea nevoie de încă 7-8 ani pentru a ajunge la nivelul înregistrat de Letonia atunci când a aderat.
Paritatea puterii de cumpărare
Unul dintre cei mai importanţi factori pentru aderarea la zona euro este PIB-ul pe cap de locuitor la paritatea puterii de cumpărare.
Astfel, PIB pe cap de locuitor al României este în creştere, dar a ajuns abia la 50% din media UE, în timp ce decalajul dintre ultimele state care au devenit membre ale zonei euro şi media UE a fost mult mai mic la momentul respectiv decât cel raportat în prezent de România.
Valoarea acestui indicator la care s-a facut aderarea a scazut treptat, astfel încât decalajul dintre ţara candidată şi media UE a crescut treptat de la 11% la 33%.
Primul scenariu – România mai are nevoie de 10-13 ani
Un prim scenariu ar fi unul în care pragul minim necesar nu va fi redus în continuare pentru România, care ar trebui să aibă un PIB pe cap de locuitor de cel puţin 65% din media UE, nivelul înregistrat de ultimul stat membru. România are nevoie de rate de creştere economică cât mai mari comparativ cu UE pentru a reduce decalajul într-un timp cât mai scurt.
Potrivit calculelor Erste, perioada cea mai probabilă în care România ar putea să ajungă la nivelul de 65% din PIB/locuitor al UE este de 10-13 de ani.
Al doilea scenariu: Încă 7-9 ani până la aderare
Un al doilea scenariu ia în considerare posibilitatea ca pragul necesar pentru a adera la uniunea monetară să fie redus în continuare şi România ar fi dispusă să-şi asume riscul de a adera la un PIB pe cap de locuitor de doar 60% din media UE. Reducerea limitei ar scădea numărul de ani necesari pentru a depăşi acest prag. Scenariile cele mai probabile de creştere economică a UE şi României sugerează că ar fi necesari aproximativ 7-9 ani pentru a îndeplini acest obiectiv.
Autorităţile ignoră riscurile unei aderări nepregătite suficient
România are nevoie de mai mult timp decât se consideră în prezent în discuţiile publice pentru a adera la zona euro. Deşi toate criteriile de convergenţă nominale ar putea fi atinse în curând, diferenţialul de dezvoltare economică dintre ţara noastră şi restul Uniunii Europene este prea mare pentru a fi ignorat, notează analiştii Erste.
„Lejeritatea cu care calendarul de aderare a variat în ultimii ani sugerează că factorii de decizie din România tind să ignore provocările puse de statutul de membru al zonei euro şi riscurile generate de o aderare lipsită de pregătirea corespunzătoare.
Cel mai recent termen avansat, respectiv 2019, a fost catalogat drept ambiţios de către banca centrală şi nu putem decât să fim de acord cu acest lucru având în vedere că scenariile discutate anterior sugerează că o aderare post-2021 este mai realistă”, se arată în raport.
Chiar şi o dată ulterioară anului 2021 nu va fi uşor de atins fără deciziile dure pe care le presupune impulsionarea competitivităţii economiei. Restructurarea şi privatizarea companiilor de stat, creşterea veniturilor bugetare şi a absorbţiei fondurilor europene şi favorizarea investiţiilor în infrastructură în dauna cheltuielilor sociale sunt doar câteva dintre ele”, avertizează experţii Erste.
