30 septembrie, 2026

Noua provocare a extremei dreapta din Europa este mai insidioasă decât în trecut: nu constă în demolarea clădirii, ci în ocuparea ei și schimbarea modului în care funcționează din interior, scrie Corriere della Sera.

Un raport al Institutului de Geopolitică de la Bruxelles, semnat de Thomas Laffitte, pornește de la un paradox care transformă natura euroscepticismului, arată o analiză preluată de Rador.

La zece ani de la Brexit, mișcările de extremă-dreapta din Europa sunt mult mai puternice, însă aproape niciuna dintre ele nu mai urmărește ieșirea din Uniune. Scopul lor nu este să o distrugă, ci mai degrabă să o cucerească, să o modeleze după propriile interese și să o folosească în avantajul lor. Jordan Bardella, protejatul lui Marine Le Pen, a rezumat această abordare în perspectiva alegerilor prezidențiale franceze din 2027: „Nu vrem să părăsim Uniunea Europeană; vrem să schimbăm totul fără a distruge nimic”. Motiv pentru care Laffitte decretează că am intrat în era post-euroscepticismului.

Ideea părăsirii Uniunii și-a pierdut atractivitatea. Brexitul a servit drept lecție. Chiar și acele forțe politice care cochetau odinioară cu ideea unui Frexit, Italexit sau Dexit au conștientizat costurile uriașe pe care le-ar implica renunțarea la Piața Unică, la fondurile UE, la moneda euro și la puterea de negociere colectivă a unui bloc format din 27 de state.

Ceea ce nu înseamnă că integrarea europeană este în siguranță. Noua provocare ar putea fi chiar mai perfidă pentru că nu urmărește dărâmarea edificiului, ci mai degrabă ocuparea acestuia și schimbarea din interior a modului său de funcționare.

Fenomenul este de natură structurală. Raportul definește forțele situate la dreapta Partidului Popular European (PPE) drept „dreapta radicală populistă” (PRR). Ponderea voturilor obținute de acestea la alegerile europene a crescut de la 9,65% în 2009 la 25,83% în 2024. La alegerile naționale, ele întrunesc în prezent aproximativ 23% din voturi, comparativ cu mai puțin de 5% în 2009. Un aspect esențial este faptul că forța lor le permite să constituie majorități alături de PPE în Parlamentul European. Acestea nu mai reprezintă doar o opoziție antisistem; ele pătrund în interiorul sistemului și contribuie la modelarea deciziilor acestuia.

În același timp s-a modificat și geografia politică a euroscepticismului. Ostilitatea față de integrarea europeană este tot mai puțin legată de diviziunea economică tradițională stânga-dreapta și este asociată tot mai mult cu teme precum imigrația, identitatea națională, contestarea elitelor și reacția adversă față de excesivele reglementări birocratice impuse de Bruxelles. În același timp, elemente ale acestei agende au pătruns în rândul formațiunilor tradiționale de centru-dreapta.

Raportul citează o formulare a politologului Cas Mudde: nu întotdeauna dreapta radicală este cea care se moderează, uneori, tabăra conservator-moderată este cea care se radicalizează. În urma alegerilor europene din 2024, această influență reciprocă a devenit vizibilă în activitatea legislativă, unde PPE și partidele de dreapta radicală pot forma majorități alternative.

În același timp există și dimensiunea geopolitică. Moscova are tot interesul de a încuraja forțe capabile să divizeze Europa; raportul subliniază legăturile istorice ale Rusiei cu Rassemblement National din Franța, Liga Nordului din Italia și AfD din Germania, precum și ingerințele rusești în alegerile din România. Între timp, în Italia a apărut în scenă Vannacci. Totuși, și dinspre Statele Unite, din partea taberei aliniate cu Trump există o presiune împotriva establishmentului european. Mișcarea MAGA și-a manifestat sprijinul pentru Viktor Orbán, Karol Nawrocki și AfD – inclusiv prin intervenția lui Elon Musk în favoarea lui Alice Weidel. Prin urmare, este pentru prima dată când Uniunea este supusă simultan presiunii politice atât dinspre Est, cât și dinspre Vest.

Iar acum se ajunge la esența raportului: există două scenarii, denumite printr-un joc de cuvinte – „EUseful” și „EUseless” – care se pronunță în engleză exact ca termenii „useful” (util) și „useless” (inutil).

În primul scenariu, partidele de extremă-dreapta ajung la putere în multe guverne, dar, odată instalate în funcție, descoperă utilitatea Uniunii. Suveranitatea națională nu este consolidată neapărat prin slăbirea Europei. Dimpotrivă: într-o eră a competiției dintre Statele Unite, China și Rusia, chiar și un guvern naționalist ar putea constata că Uniunea îi sporește propria putere. Pentru Laffitte, cel mai semnificativ precedent este cel al Giorgiei Meloni. Traiectoria sa demonstrează modul în care o forță politică ancorată într-o tradiție eurosceptică poate evolua și deveni un promotor al autonomiei strategice, al suveranității tehnologice, al capacității industriale și al forței financiare europene. Europa este esențială tocmai pentru că națiunile europene au înțeles că sunt prea mici pentru a acționa pe cont propriu.

Acest lucru nu ar duce însă la o Europă federală, ci la o „Europă a națiunilor” care apelează selectiv la Bruxelles. Consiliul European – forul în care sunt reprezentate guvernele naționale – ar căpăta o importanță și mai mare. Comisia ar fi slăbită și ar continua să servească drept țintă convenabilă pentru critici. Politicienii ar putea critica vehement „Bruxelles-ul” în fața alegătorilor, folosindu-se în același timp de acesta pentru a obține resurse și putere. Discrepanța dintre retorică și acțiunile concrete ar deveni o trăsătură permanentă a acestei noi forme de euroscepticism.

Al doilea scenariu, „EUseless” (UE inutilă), pornește de la premisa opusă. Forțele naționaliste de dreapta nu reușesc să ajungă la un numitor comun. Ascensiunea lor nu generează o nouă Europă „suveranistă”, ci mai degrabă un conflict între suveranisme concurente. Franța, Germania, Italia și Polonia își apără interesele naționale incompatibile; înmulțesc vetourile, clauzele de neparticipare (mecanisme de excludere voluntară de la anumite politici europene), actele de șantaj și coalițiile fluctuante. Uniunea nu dispare, ci intră în paralizie. Aceasta este o distincție crucială. Pericolul descris în raport nu este un „Brexit multiplicat de zece ori”, ci o „Europă-zombi” în care instituțiile supraviețuiesc doar pentru că desființarea lor ar fi prea costisitoare, însă capacitatea de a lua decizii se diminuează.

Sfera economică ilustrează clar această alternativă. Rassemblement National a propus înjumătățirea contribuției Franței la bugetul european. Totuși, odată ajunsă la putere, formațiunea s-ar lovi imediat de o contradicție: fermierii și regiunile din Franța, precum și anumite sectoare industriale, sunt beneficiari importanți ai politicilor comune. Același lucru este valabil – într-o măsură și mai pronunțată – și în cazul Italiei.

Laffitte subliniază că guvernul Meloni este interesat de menținerea unui buget european solid, având în vedere cele aproape 200 de miliarde de euro sub formă de împrumuturi și granturi alocate Italiei prin planul de redresare post-COVID. În plus, Roma susține Uniunea Piețelor de Capital, demers care implică un transfer suplimentar de competențe către nivelul european.

Adevărata necunoscută ar fi o Germanie guvernată de AfD. Partidul a apărut pe fondul reacției adverse față de măsurile de salvare din timpul crizei din zona euro și manifestă o ostilitate profundă față de datoria comună, transferurile fiscale și BCE. Un guvern condus de AfD ar putea bloca emiterea de noi titluri de datorie europeană, s-ar putea opune euro-ului digital și ar putea frâna Uniunea Piețelor de Capital. Într-un scenariu de conflict extrem, ar putea pune chiar sub semnul întrebării Mecanismul European de Stabilitate. Acest lucru ar reaprinde violent vechea falie Nord-Sud: Germania împotriva Franței și Italiei – disciplina fiscală care se pune partajării datoriei.

Numai că și aici intervin constrângerile realității. Germania are un interes major în Piața Unică, iar fragmentarea acesteia ar lovi chiar în industria germană. Prin urmare, Laffitte consideră plauzibil un scenariu de „continuitate imperfectă” în cazul în care AfD ar prelua puterea: mai mult naționalism economic și dereglementare, mai puține ambiții federaliste, dar fără o destructurare a arhitecturii existente. Un punct comun între PPE, mediul de afaceri și dreapta radicală s-ar putea găsi în conceptul de „competitivitate” – mai exact, reducerea birocrației și a reglementărilor, utilizând raportul Draghi drept cadru de politici.

Cea mai pronunțată schimbare vizează Pactul Verde (Green Deal). În acest caz, diferența dintre cele două scenarii se diminuează. Tranziția ecologică a devenit noua țintă predilectă a euroscepticismului. Vechiul slogan „anti-Bruxelles” capătă un conținut concret: opoziția față de interdicții, standardele de mediu, obligațiile impuse companiilor, mașinile electrice (provenite în mare parte din China), renovarea clădirilor și restricțiile din agricultură. Raportul utilizează termenul „greenlash” (o reacție adversă față de politicile verzi) și observă că această schimbare este deja în curs: competitivitatea, reziliența și dereglementarea iau locul problemelor climatice în centrul agendei europene. Acest lucru nu înseamnă abandonarea decarbonizării. Forțele de dreapta o pot prelua, schimbând însă motivația: nu mai este vorba despre salvarea planetei, ci despre obținerea independenței energetice. Aici intervine energia nucleară pe care Rassemblement National o consideră un atu strategic al Franței și pe care Meloni și Salvini o prezintă ca pe un instrument de suveranitate; Polonia a lansat un program nuclear major, iar AfD dorește redeschiderea dezbaterii privind energia nucleară în Germania. În acest fel, tranziția verde s-ar putea transforma într-o politică industrială și energetică naționalistă: mai puține surse regenerabile și reglementări mai puțin împovărătoare, dar mai multă energie nucleară, securitate a aprovizionării și autonomie strategică.

Cele mai profunde contradicții apar în domeniul politicii externe. În rândul partidelor de dreapta radicală nu există o poziție geopolitică unitară. În special în privința Rusiei, acestea se situează la poli opuși. AfD menține o puternică facțiune pro-rusă, în timp ce dreapta poloneză consideră Moscova o amenințare existențială. La polul opus se află Meloni, care a demonstrat că un guvern cu rădăcini în dreapta radicală poate deveni unul dintre cei mai fermi susținători europeni ai Ucrainei.

La rândul său, Rassemblement National și-a nuanțat pozițiile pro-ruse de lungă durată. Într-un scenariu pragmatic, aceste divergențe rămân sub control, însă cu prețul unui compromis care se mulțumește cu cel mai mic numitor comun. Ajutorul acordat Ucrainei se diminuează – mai ales dacă acesta ar necesita noi împrumuturi comune –, iar procesul de extindere încetinește; Kievul ar putea fi retrogradat la o formă de apartenență europeană de „rangul al doilea”.

O stare de ambivalență persistă și în privința Washingtonului. Multe mișcări europene de dreapta resimt o afinitate culturală față de anumite valori ale „trumpismului”, însă paradoxal, ostilitatea Americii lui Trump față de Uniune ar putea să consolideze poziția pro-europeană a naționaliștilor. Cu cât Washingtonul tratează mai mult Europa ca pe un competitor sau adversar, cu atât guvernele suveraniste au un interes mai mare să folosească drept scut dimensiunea europeană.

Într-un scenariu de dezintegrare, însă, ar izbucni rivalități naționale. Varșovia ar căuta protecția americană și ar cere o atitudine fermă față de Moscova; o Germanie condusă de AfD ar încerca să normalizeze relațiile cu Rusia; iar o Franță condusă de Le Pen ar abandona ambițiile europene ale lui Macron pentru a-și proteja propria industrie militară în fața achizițiilor de armament american efectuate de Polonia. Disputa privind reparațiile de război solicitate de Varșovia Berlinului s-ar putea chiar reaprinde. Triunghiul Franța-Germania-Polonia s-ar prăbuși. Nici o axă suveranistă franco-italiană nu ar fi una firească: chestiuni precum imigrația, situația din Mediterana și interesele industriale ar putea pune Roma și Parisul una împotriva celeilalte.

Din această contradicție ia naștere euroscepticismul de nouă generație. Chiar și în cel mai pesimist scenariu, Uniunea supraviețuiește. Slăbiciunea sa instituțională aparentă devine o formă de reziliență: nu există un singur „Palat de Iarnă” care să poată fi luat cu asalt. Puterea este dispersată între Comisie, Consiliu, Parlament, BCE, Curtea de Justiție și cele 27 de guverne naționale. Nicio victorie electorală la nivel național nu permite preluarea controlului asupra întregului sistem. Totuși, această dispersie poate favoriza paralizia, blocajele prin veto și declinul gradual.

Euroscepticismul clasic urmărea ieșirea din Europa. Noua sa variantă urmărește rămânerea în cadrul acesteia pentru a o exploata în propriul interes. Aceasta vizează limitarea puterii Comisiei, restrângerea Pactului Verde, frânarea imigrației și apărarea suveranității naționale, dar nu renunță la piața unică, la fondurile comune, la moneda unică (acolo unde există) sau la masa critică pe care o oferă Uniunea în confruntarea dintre marile puteri. În cele din urmă, geopolitica este cea care alimentează această formă distinctă de pro-europenism „suveranist”.

Într-o lume dominată de puterea americană, de ascensiunea Chinei și de amenințarea rusă, până și naționaliștii descoperă că Franța, Italia, Germania sau Polonia au o greutate mai mică atunci când acționează pe cont propriu. Revenirea politicii de forță și a competiției geoeconomice ar putea deveni, în cele din urmă, cea mai eficientă forță unificatoare a Uniunii. Europa viitorului ar putea fi mai puțin federalistă, mai puțin ecologistă și mai puțin axată pe reglementări – însă mai interguvernamentală și mult mai conflictuală. Cu toate acestea, chiar cei care au încercat să o slăbească ar putea constata că au nevoie de ea.