Cinci episoade am scris despre cum se negociază banii Europei. Acesta este despre ce se întâmplă cu ei după ce ajung acasă – și despre taxa pe care nu o veți găsi în niciun cod fiscal, dar pe care o plătește fiecare firmă, fiecare comunitate și, la final, fiecare cetățean al acestei țări.
Taxa pe care n-o găsiți în Codul fiscal
Orice antreprenor român plătește două rânduri de taxe. Primele sunt cele oficiale – impozite, contribuții, redevențe – despre care dezbatem public, cu patimă, la fiecare exercițiu bugetar sau modificare a Codului Fiscal. Al doilea rând nu apare în nicio lege: taxa birocratică – orele pierdute la ghișee, consultanții plătiți ca să traducă ghiduri, normal și reglementări scrise în limbă de lemn, avizele sau autorizațiile care se așteaptă cu lunile – sau chiar cu anii, documentele cerute de trei instituții în trei formate diferite, deși statul le are deja pe toate. Această taxă invizibilă are trei proprietăți perverse: e regresivă – lovește proporțional mai tare firma mică decât corporația cu departament juridic; e aleatorie – depinde de funcționarul, județul și dispoziția zilei; și e pură pierdere – nu finanțează nici spitale, nici școli, ci doar propriul mecanism de producere. Am promis în episodul 2 că revin asupra costurilor fragmentării administrative. O fac acum: degeaba câștigăm bătălia pe alocări la Bruxelles, dacă banii se blochează în proceduri acasă.
Anatomia sabotajului: cum își blochează statul propriii bani
Să „despachetăm” mecanismul, pentru că nu e o fatalitate metafizică – e un lanț de decizii concrete, fiecare reparabilă. Ghiduri neclare, publicate târziu și modificate din mers, care transformă scrierea unui proiect în ghicitoare. Interpretări divergente: aceeași speță primește trei răspunsuri diferite de la trei reprezentanți ai statului, iar antreprenorul plătește – prin corecții – pentru ambiguitate și lipsa de coordonare. Proceduri neuniforme între programe, deși vorbim de aceiași bani europeni și, teoretic, de aceleași reguli. Servicii externalizate care umflă costurile: primării fără specialiști proprii cumpără scump, de la terți, exact competențele pe care ar fi trebuit să le aibă – iar factura ajunge tot în proiect. Și peste toate, fragmentarea celor peste 3.200 de unități administrativ-teritoriale, despre care am scris în episodul 2: mii de puncte de decizie, mii de interpretări posibile, un singur perdant sigur – firma care așteaptă. Fiecare verigă din acest lanț are un responsabil instituțional. Niciuna nu se repară singură.
Ghișeul unic sau cele 24 de ghișee: hub-urile de asistență tehnică pe care le tot cerem
Prima soluție pe care FICSIMM o susține consecvent este rețeaua de one-stop-shop-uri de tip advisory hub, la nivel de micro-regiuni. Un loc unic unde antreprenorul primește asistență tehnică reală: ce înseamnă, concret, pentru fabrica lui de mobilă sau pentru clinica lui medicală, inovarea, transformarea digitală și tranziția verde; ce combinație de instrumente i se potrivește – grant, garanție, credit, din cele despre care am scris în episodul 4; cum își construiește un dosar bancabil care să aibă la bază nu accesarea unei finanțări, ci un plan solid de dezvoltare. Astăzi, aceste răspunsuri sunt împrăștiate între ministere, agenții, organisme intermediare și alte instituții publice – fiecare cu ghișeul, site-ul și formularul lui. Gluma amară de mai sus se verifică zilnic: acolo unde alții au un ghișeu unic, noi am perfecționat arta de a avea douăzeci și patru de ghișee. Iar pentru cetățeni am cerut, în episodul 5, echivalentul uman al aceleiași idei: centrele comunitare integrate. Principiul e identic: statul se organizează el în jurul omului, nu omul în jurul statului.
Listele CAEN: planificare centralizată cu alte mijloace
A doua soluție ține de o obsesie administrativă pe care încercăm să o combatem de ani de zile: eternele liste de coduri CAEN eligibile. La aproape fiecare apel de proiecte, un grup de funcționari decide, pe criterii pe care de multe ori nu le publică nimeni, care activități economice „merită” finanțare și care nu – iar firme viabile, cu proiecte excelente, sunt eliminate din start pentru că s-au înregistrat sub codul „greșit”. Este planificare centralizată cu alte mijloace: statul pretinde că știe, mai bine decât piața, unde va apărea valoarea. Poziția FICSIMM este simplă și am susținut-o în toate documentele noastre: focusul trebuie mutat de pe codul statistic pe valoarea proiectului și pe efectul lui multiplicator în economie și comunitate – locuri de muncă bine plătite, furnizori locali angrenați, exporturi generate, efect multiplicator crescut. Un criteriu de impact e mai greu de administrat decât o listă de coduri? Poate. Dar administrația există ca să servească economia, nu ca să-și simplifice sieși munca eliminând-o pe a altora. Iar noua logică europeană a ecosistemelor – episodul 3 – face listele CAEN de-a dreptul anacronice: ecosistemele reale traversează zeci de coduri.
Digitalizarea end-to-end și principiul „o singură dată”
A treia condiție ca banii să curgă: digitalizarea end-to-end – de la depunere până la plată și audit – construită pe principiul european „once only”: statul nu are voie să-ți ceară o informație pe care o deține deja. Certificatul fiscal, cazierul, bilanțul depus la ANAF – toate există în bazele de date publice; a le cere din nou nu e prudență administrativă, e refuzul instituțiilor de a „vorbi” între ele, transferat ca sarcină pe umerii firmei. Și să nu confundăm digitalizarea cu scanarea: un PDF încărcat pe o platformă care apoi se printează la organismul intermediar, se verifică manual și se arhivează în bibliorafturi nu e transformare digitală – e birocrație cu priză la curent. End-to-end înseamnă flux integral electronic, date structurate, verificări automate acolo unde regula e clară și funcționar uman acolo unde e nevoie de judecată. Tehnologia există, e matură și e finanțabilă din chiar fondurile europene pe care le administrăm atât de greoi. Ce lipsește nu e softul. E decizia. E voința instituțională.
Profesionalizarea aparatului: fără oameni buni la stat, nu există stat bun
Spun ceva ce nu se așteaptă, poate, de la o structură patronală: România are nevoie de funcționari publici mai bine pregătiți și mai bine plătiți – în posturile care contează, selectați pe competență și protejați de ciclurile electorale. Pentru că taxa invizibilă nu e produsă de „birocrați” ca specie, ci de un sistem care își ține oamenii buni în fișe de post absurde, îi rotește politic și îi lasă fără instrumente. Profesionalizarea aparatului administrativ – pe care am cerut-o explicit și în poziția noastră privind reforma administrativ-teritorială – înseamnă corpuri de specialiști în fonduri europene și achiziții la nivelul consolidat al viitoarelor structuri teritoriale, interpretări unificate și obligatorii publicate central, ca nimeni să nu mai poată răspunde „la noi se aplică altfel”, și răspundere simetrică: dacă firma plătește penalități pentru întârziere, iar statul întârzie avizul șase luni fără nicio consecință, nu avem stat de drept administrativ – avem un raport de putere. Simetria răspunderii ar face, singură, mai mult pentru disciplina sistemului decât zece strategii de simplificare.
Achizițiile publice: regulamentul care se rescrie chiar acum – și unde suntem deja în avangardă
Al treilea front, cel mai actual: Comisia Europeană va pune pe masă proiectul noului Regulament privind contractele publice și concesiunile – trecerea de la directive transpuse în 27 de variante naționale la un set unic de reguli. FICSIMM a transmis deja, în iulie, observațiile și propunerile sale, iar câteva merită cunoscute de orice antreprenor. Susținem plafonarea cerinței de cifră de afaceri la 50% din valoarea contractului și interzicerea condiției de experiență anterioară în contracte publice – cele două bariere care au ținut, decenii, IMM-urile românești departe de achiziții. Cerem ca accesul IMM-urilor să devină obiectiv strategic operativ al regulamentului, nu o aspirație din preambul; ca împărțirea pe loturi să funcționeze pe principiul „aplici sau explici public de ce nu”; și ca plata în 30 de zile, avansul de 30% pentru contractele strategice și plata directă a subcontractorilor să fie obligații ferme, nu opțiuni la bunăvoința autorității contractante. Piața achizițiilor publice înseamnă, în Europa, mii de miliarde de euro anual. Cine scrie regulile ei de acces scrie, de fapt, harta viitorilor furnizori ai continentului.
Cum fac alții: Tallinn, Lisabona și – mai nou – Varșovia
Estonia rămâne etalonul: platforma X-Road leagă între ele bazele de date ale instituțiilor, principiul „once only” e lege, o firmă se înregistrează online în câteva ore, iar declarația fiscală a unui antreprenor se completează în minute, pentru că statul precompletează ce știe deja. Nimic din toate acestea nu a cerut buget fabulos – a cerut arhitectură și consecvență, aceleași cuvinte pe care le-am folosit și despre politicile de competențe. Portugalia a demonstrat că se poate și fără avans tehnologic istoric: programul Simplex, derulat guvern după guvern indiferent de culoarea politică, a eliminat sistematic, an de an, proceduri și documente – iar „Empresa na Hora” a redus înființarea unei firme la, literalmente, o oră, într-un singur birou. Iar Polonia oferă exemplul cel mai proaspăt și, pentru noi, cel mai incomod: la începutul lui 2025, premierul a încredințat unui antreprenor coordonarea programului național de simplificare „SprawdzaMY”, care a triat peste 16.000 de propuneri venite de la cetățeni și firme și a livrat guvernului, pachet după pachet, sute de simplificări asumate spre implementare, dintre care zeci au devenit deja lege – în frunte cu prezumția de nevinovăție a contribuabilului – iar modelul polonez este prezentat astăzi la Bruxelles drept referință europeană a simplificării. Un stat care își pune birocrația pe masa unui om de afaceri credibil, cu mandat public și rezultate măsurate – acesta este dialogul real dus până la capăt. Lecția comună nu e tehnologică, ci politică: simplificarea a fost tratată ca proiect de țară, măsurat public, continuat peste cicluri electorale. La noi, fiecare guvern lansează propria „reformă a birocrației” – și fiecare începe prin a desființa ce a construit precedentul. Am transformat simplificarea însăși într-o procedură care se reia de la zero.
Dimensiunea europeană: simplificarea e agenda momentului – să nu lipsim tocmai acum
Rar a fost un moment mai favorabil acestei bătălii. La Bruxelles, simplificarea a devenit prioritate transversală: pachete succesive de tip omnibus reduc obligațiile de raportare, cu ținte asumate de reducere a poverii administrative – mai ambițioase pentru IMM-uri – iar viitorul cadru financiar promite, măcar declarativ, reguli mai puține și mai clare. Structurile patronale europene, BusinessEurope în frunte, împing constant în această direcție, iar FICSIMM își aduce contribuția, în mod direct dar și prin confederația patronală Concordia, în consultările Comisiei și în avizele Comitetului Economic și Social European – toate pozițiile noastre sunt publice, pe pagina de Resurse a federației (https://ficsimm.eu/resurse/). Dar simplificarea europeană are o limită structurală: Bruxelles-ul poate simplifica regulamentul; ghișeul rămâne al nostru. Nicio reformă europeană nu poate interzice unei instituții românești să ceară al treilea exemplar ștampilat. Aici se vede, încă o dată, nevoia dialogului real, nu simulat: mediul privat semnalează de ani de zile, cu precizie chirurgicală, exact procedurile care blochează – are nevoie doar de un stat care să trateze aceste semnalări ca pe input de proiectare, nu ca pe reclamații de gestionat.
Simplificarea nu e o reformă tehnică. E o declarație de respect
La capătul acestui episod, vreau să mut discuția din registrul tehnic în cel în care cred că îi este locul. Felul în care un stat își construiește procedurile spune tot despre felul în care își privește cetățenii și antreprenorii: un formular inutil e o declarație de neîncredere; un ghișeu unic e o declarație de respect. Când statul român va înceta să-și trateze firmele ca pe suspecți care trebuie verificați de trei ori pentru aceeași informație, va descoperi că are, în ele, cel mai motivat aliat pentru modernizarea țării. Simplificarea nu costă – economisește; nu slăbește controlul – îl face posibil, pentru că un sistem simplu se auditează ușor, iar într-unul stufos se poate ascunde orice. Iar în logica acestei serii, ea este pur și simplu precondiția care validează toate celelalte episoade: planurile, fondul de competitivitate, instrumentele financiare, investiția în oameni. În episodul următor – ultimul – voi ridica privirea de la proceduri la întrebarea care le cuprinde pe toate: ce punem, de fapt, pe masă la Bruxelles? Despre identitatea competitivă a României – și despre cum încetăm să fim doar beneficiari de fonduri și devenim parte a soluției europene.
***
Urmărește-ne pe Google News
