Ieri, 5 mai 2026, ne-am trezit cu un nou guvern demis. Un record, în stil românesc: nu la capitolul exporturi, nu la absorbție de fonduri europene, nu la investiții în educație sau infrastructură. Un record la capitolul instabilitate instituționalizată.
Și în timp ce prin ministere se pregătesc cartoanele cu fotografiile noilor miniștri care să fie lipite pe pereții de la intrare, la Bruxelles se negociază acum viitorul economic, social, energetic și de securitate al Europei pentru cel puțin următorii 20 de ani. Negocieri în care România – mai precis: ceea ce reprezintă România ca actor colectiv – este tot mai mult o prezență simbolică, reactivă, nepregătită.
Mă adresez astăzi, în primul rând, antreprenorilor. Celor care plătesc TVA la termen, impozit pe profit cu responsabilitate. Celor care angajează, care formează oameni, care exportă și care încearcă, zi de zi, să construiască ceva durabil. Ce cred ei că primesc în schimb de la statul român?
Telenovela ca politică de stat
România a avut, în ultimii 10 ani, mai mult de 15 guverne. Durata medie a unui mandat de ministru nu depășește, în practică, 12 luni. Există miniștri care nu au apucat să își vadă proiectele de lege adoptate. Există secretari de stat care nu au apucat să cunoască toată structura ministerului pe care îl conduceau. Există direcții de politică publică abandonate la jumătate, pentru că omul care le inițiase fusese „rotat” în altă parte sau plecat odată cu guvernul căzut.
Fiecare schimbare de guvern aduce cu ea nu doar noi fotografii pe pereții ministerelor, ci și noi priorități, noi consultări, noi consilieri de cabinet, noi agende, noi oameni care redescoperă problemele existente de ani de zile și pe care vor să le rezolve de la zero, în stilul lor. Continuitatea instituțională este, la noi, un concept teoretic.
Dar iată ce nu se schimbă odată cu guvernele: facturile pe care le primesc antreprenorii de la stat. Taxele sunt permanente. Impozitele sunt permanente. Contribuțiile sunt permanente. Birocrația este permanentă. Instabilitatea legislativă este permanentă. Numai capacitatea statului de a-și onora obligațiile față de mediul privat este – aparent – opțională.
Ce se decide la Bruxelles cât noi facem politică internă?
- Cadrul Financiar Multianual 2028-2034.
- Fondul European pentru Competitivitate.
- Regulamentul pentru Accelerarea Industrială.
- Regimul 28 / EU Inc.
- Strategia energetică europeană.
- Mecanismele pentru Regiunile de la Frontiera Estică.
- Strategia europeană pentru combaterea sărăciei.
Nu sunt simple titluri de documente. Sunt instrumentele prin care se vor distribui sute de miliarde de euro în economia europeană în deceniul care urmează. Sunt regulile care vor decide cine câștigă contracte, cine accesează finanțare, cine se integrează în lanțurile valorice critice și cine rămâne în afara lor.
Aceste negocieri se fac acum. Nu mâine, nu după ce se formează un nou guvern, nu după ce noul premier depune jurământul și își prezintă programul de guvernare. Acum, în timp ce România este blocată într-o criză politică, în timp ce piețele financiare penalizează leul (5,2180 lei/euro – maxim istoric absolut, înregistrat chiar ieri), în timp ce agențiile de rating evaluează dacă mai merităm nota pe care o avem.
Statele serioase merg la Bruxelles cu poziții negociate intern, cu mandate clare, cu argumente pregătite de echipe de experți care lucrează cu guvernul, cu patronatele, cu sindicatele și cu societatea civilă. Merg împreună. Polonia, Cehia, Austria, Suedia – aceste state știu că negocierile europene nu sunt un exercițiu de birocrație, ci o luptă pentru resurse și influență. Și se pregătesc corespunzător.
România merge reactiv, fragmentat, adesea târziu – și prea des fără un mandat clar de negociere asumat de toți actorii relevanți. Fără un consens național stabilit înainte de a urca în avion spre Bruxelles.
Ce crede un antreprenor despre toate acestea?
Dacă ești un antreprenor care conduce o firmă cu 20, 50 sau 200 de angajați, care îți plătești taxele la zi și care încerc să înțelegi în ce direcție merge țara, iată ce observi:
– Observi că leul se depreciază cu fiecare criză politică – și că fiecare depreciere înseamnă facturi mai mari, rate mai scumpe, chirii mai grele. Plătești tu prețul instabilității politice a altora.
– Observi că dobânzile cresc – pentru că piețele financiare nu au încredere în predictibilitatea politicilor economice din România. Iar când îți mergi la bancă să ceri un credit, plătești tu, prin dobânda majorată, pentru că politicienii nu s-au putut înțelege.
– Observi că România riscă să nu adere la OCDE în 2026 – pentru că un proces de aderare cere coerență instituțională, predictibilitate și reforme susținute, nu succesiuni de guverne care se anulează reciproc. Plătești tu, prin lipsa acestui blazon de credibilitate internațională, care înseamnă mai puțini investitori străini, mai puține parteneriate, mai puțin capital inteligent intrat în economie.
– Observi că marile oportunități europene – fonduri, programe, platforme de colaborare – cer prezență, continuitate și expertiză. Că nu poți negocia un mecanism de finanțare pentru IMM-urile românești în cadrul Fondului European pentru Competitivitate dacă ministrul de resort se schimbă la fiecare 10-12 luni și nimeni nu are timp să devină expert în propriul dosar. Plătești tu, prin accesul mai dificil la finanțare europeană, pentru lipsa de continuitate a statului.
Și, poate cel mai dureros: observi că calitatea serviciilor publice de care ai nevoie – ca antreprenor – scade ori de câte ori statul intră în criză. Autorizații blocate, contracte de finanțare rămase în aer, referate de specialitate nesemnate, hotărâri de guvern întârziate. Iar tu nu ai luxul de a intra și tu în criză. Tu trebuie să plătești salariile la 1 ale lunii. Indiferent de moțiuni de cenzură.
Canibalizarea mediului de afaceri: supraviețuim sau creștem?
Există un fenomen pe care îl observ cu îngrijorare în perioadele de criză politică prelungită: mediul de afaceri începe să se comporte exact ca și politicienii pe care îi critică. Intră în modul de supraviețuire.
Când cursul crește, când dobânzile urcă, când viitorul fiscal este incert, firmele nu mai investesc – taie. Taie din calitate, din formare, din inovare, din toate cheltuielile care nu produc efect imediat. Vând cu orice preț ca să rămână în piață. Semnează contracte pe pierdere ca să nu piardă clienți. Scad standardele pentru că marja nu mai permite să le mențină.
Exact cum un partid politic în criză de legitimitate canibalizează electoratul cu promisiuni ieftine și populism de supraviețuire, criza politică prelungită canibalizeaza mediul de afaceri: îl forțează să gândească pe termen scurt, să sacrifice calitatea, să intre în competiție neloială unii cu alții, nu în competiție reală pe piața europeană.
Și, astfel, România nu avansează pe curba valorii adăugate. Rămâne o economie de consum ieftin și de producție la prețuri mici. Nu pentru că antreprenorii nu ar vrea altfel – ci pentru că sistemul politic îi forțează la supraviețuire, nu la creștere.
Ce cerem noi, ca federație patronală de IMM-uri?
FICSIMM nu a așteptat această criză pentru a ridica aceste probleme. Le-am ridicat public, în documente de poziție, în negocieri europene, în op-ed-uri, în consultări – de ani de zile. Cerem ceea ce orice stat european matur consideră banal:
– Cerem ca, înainte ca delegația României să plece la Bruxelles pentru orice negociere majoră, să existe un mandat intern negociat cu toate categoriile relevante: guvern, patronate, sindicate, societate civilă. Nu o informare. Nu o consultare formală. Un mandat real.
– Cerem continuitate în echipele de negociere – oameni care știu dosarele, care au relații la Bruxelles, care pot susține o poziție pe parcursul mai multor ani.
– Cerem ca instabilitatea politică să nu mai fie exportată ca problemă economică a antreprenorilor. Dacă voi, politicienii, nu vă puteți înțelege, este problema voastră. Nu este normal să fie și problema noastră, a celor care produc valoare în această economie.
Și cerem, în final, ca noul guvern – oricare va fi acesta – să înțeleagă că fotografia de pe peretele ministerului se poate schimba, dar agenda europeană nu stă pe loc. Dosarele nu se reiau de la zero la fiecare rotație ministerială. Europa nu acordă prelungiri pentru crize interne. Oportunitățile de negociere nu au funcție de on hold.
Antreprenorul român care își plătește taxele cu responsabilitate nu cere privilegii. Cere un stat care să facă ceea ce a promis că face. Inclusiv – mai ales – la Bruxelles.
Ana-Maria Icătoiu este președinte executiv al FICSIMM (Federația pentru Inovare și Competitivitate Sustenabilă în IMM-uri)
***
Urmărește-ne pe Google News
