Cel mai grav efect al crizei politice nu se vede încă în statistici. Se vede în comportament.
De câteva luni, toată discuția publică se învârte în jurul acelorași teme. Cine formează guvernul, ce se întâmplă cu PNRR, dacă intrăm la OCDE, dacă scăpăm de o retrogradare a ratingului. Sunt subiecte reale. Dar adevărata problemă se coace mai departe de camerele de filmat, în deciziile pe care companiile nu le mai iau.
În aproape 30 de ani de antreprenoriat am învățat un lucru simplu. Când predictibilitatea dispare, o firmă nu ia decizii proaste. Nu ia deloc. Amână investiția, amână angajarea, amână creditul și trece pe conservare până se limpezește orizontul. Nu pentru că nu mai vede oportunități, ci pentru că nu mai poate calcula riscul cu care vin.
Iar reflexul acesta a început deja să se citească în cifre.
Cel mai recent raport anual al BNR, publicat la sfârșitul lui iunie, arată că ritmul de îndatorare a companiilor a încetinit vizibil anul trecut. Creditul luat de firme de la bănci și IFN a crescut cu 5,1% în 2025, față de 8,1% în 2024. Nu e o prăbușire. E o frână. Și devine cu adevărat interesantă abia când o așezi lângă populație, unde împrumuturile au continuat să crească aproape în același ritm ca înainte, 9,4% față de 9,5%.
Asta e toată imaginea, pe scurt. Oamenii, care gândesc pe termen scurt, merg înainte. Companiile, care se uită la doi și la trei ani în față, au ridicat piciorul de pe accelerație. BNR o spune tehnic, într-o formulare care ar trebui să ne pună pe gânduri. Îndatorarea sectorului privat a intrat în faza descendentă a ciclului.
Paradoxul e că banii există. Sistemul bancar e solid și lichid, cu una dintre cele mai bune capitalizări din regiune, și are un spațiu de creditare pe care nici măcar nu îl folosește pe deplin. Suntem, în același timp, pe ultimul loc în Uniunea Europeană la intermediere financiară, adică la cât de mult cântărește creditul în economia reală. Nu ne blochează lipsa banilor. Ne blochează lipsa încrederii că merită să îi folosim acum.
Și aici ajung la partea despre care se vorbește prea puțin.
Anul trecut, antreprenorii și oamenii obișnuiți au acceptat un pachet dur de măsuri fiscale. Le-au înghițit fără entuziasm, dar le-au acceptat, pentru că au fost prezentate ca prima parte a unui efort mai amplu, justificate prin necesitatea unor reforme structurale. Adică taxele acum, iar apoi partea grea și cu adevărat importantă: reforma statului. Mai puțină risipă, instituții reorganizate, companii de stat care nu mai pierd bani, o administrație care costă mai puțin și livrează mai mult.
Iar efortul acela chiar a produs ceva. Deficitul după primele cinci luni ale acestui an a coborât la 1,75% din PIB, de la 3,35% în aceeași perioadă a anului trecut. Partea privată și-a făcut treaba. A plătit.
Acum urmează întrebarea care contează cu adevărat. Ce fel de guvern duce mai departe cealaltă jumătate a efortului.
Pentru că în față avem, de fapt, două direcții, chiar dacă nu sunt niciodată puse pe masă atât de simplu. Un guvern care continuă reforma, taie risipa, reformează administrația și companiile de stat și duce la capăt ce s-a început. Sau unul care, dimpotrivă, nu are apetitul de a merge mai departe, după ce companiile și cetățenii au achitat deja nota taxelor mărite. Prima direcție duce efortul până la capăt. A doua îl abandonează la jumătate, cu taxele sus și cu risipa aproape neatinsă.
Spun asta și din experiență directă. În cele șapte luni în care am fost secretar de stat la Ministerul Economiei am văzut cum reforma chiar a început să se miște. Dar am văzut, la fel de clar, și cum era ținută pe loc.
Am să dau două exemple, pentru că sunt mai grăitoare decât orice teorie. Nu pretind că acestea sunt singurele cauze ale întârzierilor, dar ilustrează mecanisme pe care le-am văzut direct.
Primul ține de reforma companiilor de stat, poate cel mai mare rezervor de risipă din economia românească. La minister am propus proceduri de selecție transparente, bazate pe competență, pentru consiliile de administrație ale companiilor din portofoliul nostru. Ne-am făcut partea, până la capăt. În practică însă, procedurile s-au blocat și au fost tergiversate repetat la nivelul instituției care ar fi trebuit să vegheze fix asupra acestei reforme, AMEPIP, aflată în subordinea Secretariatului General al Guvernului.
Iar blocajul acesta nu a rămas o dispută internă între instituții. A avut un preț, plătit de toți. Din cauza reformelor amânate ani la rând, în special a numirilor în companiile de stat făcute pe alte criterii decât competența, România a pierdut definitiv 458,7 milioane de euro din a treia cerere de plată a PNRR. Doar pe jalonul companiilor de energie, acolo unde numirile cerute nu s-au făcut la timp și cum trebuia, s-au pierdut 180 de milioane. A spus-o public ministrul Fondurilor Europene, Dragoș Pîslaru, în termeni pe care nu prea ai cum să îi combați. Nu poți cere bani de la Bruxelles și, în același timp, să trimiți în continuare oamenii de partid în conducerea companiilor statului.
Al doilea exemplu ține de industria grea, marii consumatori de energie, aflați de ani buni sub o presiune uriașă din cauza prețurilor la energie din România, printre cele mai mari din regiune. Aceste companii ne-au cerut sprijin pentru a li se aloca mai mult din fondul provenit din certificatele de carbon, un mecanism european care exact pentru asta există. Concret, era vorba de creșterea de la 15% la 25% a procentului alocat marilor consumatori. Acei 25% sunt plafonul maxim permis de Comisia Europeană, folosit integral, uneori chiar depășit, de statele cu industrie grea puternică, în timp ce România se oprea la 15%. Diferența ar fi însemnat între 100 și 150 de milioane de euro pentru companii care se luptă zi de zi cu factura la energie. Am susținut cererea lor de la minister. Decizia aparținea însă Ministerului Energiei, iar propunerea nu a fost adoptată.
Nu dau aceste exemple ca să deschid o dispută personală cu cineva. Le dau pentru că descriu un mecanism. Și, ca să fiu corect, nu toate întârzierile pot fi puse pe seama rezistenței la reformă. Unele țin de o complexitate administrativă reală, pe care am întâlnit-o și eu de multe ori. Dar când același tipar apare repetat, în locuri diferite și mereu în aceeași direcție, explicația nu mai poate fi doar birocratică.
Este, cred, o luptă între reformiști și antireformiști, doar că se dă mai puțin la tribună și mult mai mult în tranșee, acolo unde nu ajung camerele televiziunilor și unde un proiect bun poate fi îngropat lent, fără ca nimeni să își asume public nimic. Amânări, avize care nu mai vin, proceduri care se împotmolesc cu un pas înainte de final. Uneori, ca în cazul acelor 180 de milioane, cu o factură pe care o plătim toți.
Iar pentru mediul privat, tocmai asta e incertitudinea în plus. Companiile nu așteaptă doar să se formeze un guvern. Așteaptă să vadă care direcție câștigă în spatele lui. Pentru că una e să investești într-o țară care își duce reformele până la capăt și cu totul altceva să pariezi pe una care se oprește la jumătate.
În business există o diferență uriașă între o decizie greșită și absența unei decizii. O decizie greșită se corectează. Absența unei decizii paralizează în tăcere. Același lucru e valabil și pentru un stat, iar noi suntem de câteva luni exact în a doua situație, cu un guvern care întârzie să se formeze și cu o direcție încă nedecisă.
Numai că nota de plată nu mai rămâne la Palatul Victoria. Toate cele trei mari agenții de rating ne țin la o singură treaptă deasupra categoriei nerecomandate investitorilor, cu perspectivă negativă. Când costul banilor pentru stat crește, crește pentru toată lumea, pentru bănci, pentru firme, pentru fiecare cetățean, pentru fiecare credit care urmează. Iar companiile care intuiesc asta fac exact ce spuneam la început. Așteaptă.
România nu are nevoie doar de un guvern.
Are nevoie de unul capabil să ducă reformele până la capăt, indiferent cine îl formează. Partea grea a efortului, cea pentru care antreprenorii și oamenii au plătit deja. Restul, oricât de zgomotos ar fi, sunt detalii de calendar.
***
Urmărește-ne pe Google News
