Simplificând, dacă două treimi din produsele și serviciile incluse în coșul de consum au un TVA de 24% iar treimea rămasă este impozitată cu un TVA de 9%, un calcul matematic simplu de medie ponderată ne dă o valoare a TVA per total de exact 19%. Ceea ce înseamnă că TVA a fost adus, pe o altă structură, diferențiată pe partea de alimente, la același nivel ca și înaintea crizei.
Dacă vă mai amintiți o dezbatere de la care au trecut doar cîteva luni, se punea problema dacă să se reducă TVA la toate produsele și serviciile la 19% sau să se meargă, din motive sociale, pe varianta de a concentra reducerile în zona alimentară. Păi dacă a fost aleasă varianta a doua, TVA –ul este deja 19%, atunci nu ne putem întoarce să o aplicăm și prima variantă.
Altminteri, ce am mai dezbătut la începutul acestui an și ce mari noutăți au apărut între timp din punct de vedere economic ( politic am văzut, dar asta importă pentru interesele individuale nu pentru interesele naționale) ? Realitatea pură, dincolo de demagogia generalizată, este că dacă s-ar adopta cota de 19% ca nivel standard, atunci TVA-ul per total ar fi de 16,5% conform aceluiași calcul imposibil de contestat.
Ceea ce încă nu ar fi o problemă, fie și cu riscul de a accelera nepermis cererea ( nu neapărat pentru produse românești, aici s-ar putem să avem supriza ca o bună parte din banii în plus să ajungă în modificarea orientării de consum spre produse de import) dacă România ar fi Germania și nu avea un grad de colectare a TVA de doar 55%.
Desigur, ar scădea tentația de a face evaziune iar comportamentele vor evolua treptat, cu loteria fiscală, cotroalele, combaterea șpăguirii și tot tacâmul, dar nu instant. Adică nu de azi pe mâine și nici măcar de anul acesta pe anul viitor. Cuvântul-cheie în toată retorica pe subiect este gradual. Cum ar spune negociatorii FMI din experiența anglo-saxonă, „easy does it”.
În traducere, asta ar veni cam așa: mișcă-te în direcția dorită și de mediul de afaceri și de populație dar încet și cu grijă, fără a strica o stabilitate economică și financiară foarte greu și cu mari sacrificii obținută, cu toți indicatorii Maastricht îndepliniți și pe cale de a se consolida. Vrem să trăim cu toții pe repede înainte, însă nu trebuie mers pe varianta elenă, potrivit căreia țara e a noastră iar datoriile ale urmașilor noștri, în veacul vecilor.
Cu majorări de 5% la pensii, creșteri de 17% ale salariului minim și acordarea altor și altor beneficii, de la creșterea salariilor în învățămănt și sănătate și până la dublarea alocațiilor pentru copii, toate în condițiile unei inflații negative, poate ar fi cazul să mai luăm o pauză până în 2016, altminteri an electoral. Chiar dacă avem creștere economică, să nu relansăm o cursă între nevoi și beneficii care s-a dovedit a fi păguboasă în anii trecuți.
Cât privește acuzele la adresa politicii monetare (altminteri un exemplu destul de reușit de ”easy does it”), aceasta nu poate face abstracție de sincronizarea cu Zona Euro, aflată în plin proces de relaxare cantitativă). Zonă monetară care contează în proporție de trei sferturi pentru schimburile externe și reprezintă ținta asumată încă de aderare.
En–passant, dacă Grecia reprezintă oaia neagră a acestei zone, România ar putea fi tocmai elevul de succes dat ca exemplu clasei nedumerite ce decizie să ia. Tocmai problemele de acolo ar putea determina decidenții occidentali să adopte o conduită mai flexibilă pentru o economie deja similară ca dimensiune cu cea greacă și o piață de desfacere dublă ca dimensiuni.
Totul este să demonstrăm că, fără să ne desprindem cultural de Balcani, unde noi suntem ”nordicii”, putem adopta o atitudine mai rațională în viziunea pe termen lung asupra prosperității naționale. Există o artă tradițională japoneză numită aikido, care permite unuia mai slab să utilizeze forța celui mai puternic pentru a-l învinge, în loc să se opună ridicol și inutil.
