Radu Crăciun / Un avertisment pentru guvernele României

Daca ar fi sa cautam o expresie care sa descrie cat mai ilustrativ politicile economice ale Romaniei din ultimele decenii, expresia “kick the can down the road” (a lua la sut o conserva in timp ce mergi) ar fi probabil cea mai potrivita. Este o expresie faimoasa provenind din cultura americana, care sugereaza tergiversarea sine die a deciziilor dificile. In loc sa abordezi provocarile acum, amani abordarea lor, sperand ca rezolvarea respectivelor provocari va fi responsabilitatea altora, sau ca se vor rezolva de la sine.

Daca exista un numitor comun al politicilor economice care au fost practicate in Romania, acesta a fost abordarea reactiva si prea putin pro-activa la provocari care erau altminteri usor de anticipat. Pe o astfel de lista se pot pune foarte multe situatii, dintre care voi selecta doar cateva exemple.

Numeroasele perioade de dezechilibru economic prin care a trecut Romania in ultimele decenii, care era foarte clar ca ne vor duce intr-un blocaj, nu a fost evitate preventiv. Ele au fost remediate reactiv, doar in momentul in care nu au mai fost sustenabile, solicitand din acest motiv consultanta si sprijinul FMI sau al Comisiei Europene. Cu o situatie absolut similara se confrunta Romania si astazi, cu diferenta majora ca, de data aceasta, incearca in premiera sa faca singura ajustarea necesara.

Autostrazile nu s-au construit in anticiparea unei tendinte mai mult decat evidente de crestere a traficului, ci doar dupa ce blocaje si accidente pe drumurile nemodernizate au atins proportii ingrijoratoare. Acelasi lucru poate fi spus si despre faptul ca de abia acum se vorbeste despre marirea infrastructurii aeroportuare in Bucuresti, in conditiile in care traficul de calatori a fost intr-o crestere constanta si spectaculoasa in ultimul deceniu. Congestionarea aeroportului Otopeni si scaderea confortului pasagerilor din ultimii ani ar fi putut fi anticipata.

Sunt de notorietate numeroasele strategii si planuri de politici economice sectoriale pe care le-a avut Romania. Cu toate acestea, marea majoritate au sfarsit prin a ramane in sertare, fara a fi executate. Haideti sa ne uitam la schimbarile climatice, despre care vorbeste o lume intreaga de peste 20 de ani, si care erau de asteptat ca, mai devreme sau mai tarziu, sa aiba un impact semnificativ si asupra Romaniei. In toata aceasta perioada, demararea unor proiecte importante in domeniul irigarii suprafetelor cultivate nu a fost considerata o prioritate. Ea va deveni o prioritate dupa primele semne ale desertificarii si prabusirii recoltelor.

In paralel, sectorul energetic se confrunta cu o criza care ar fi putut fi relativ usor evitata prin demararea din timp a unor proiecte bazate pe o analiza atenta a consecintelor electrificarii intensive a tarii, a discrepantelor dintre graficul consumului si cel al productiei, a prognozelor in ce priveste modificarea regimului hidrografic din Romania. Ma tot uit si ma minunez cu cata voluptate vorbim de construirea/finalizarea de hidrocentrale pe rauri mici, in conditiile in care ditamai Dunarea este in mare suferinta. In schimb, unitatile 3 si 4 ale centralei nucleare de la Cernavoda au ramas ignorate cu deceniile. Pentru ca nu era nicio criza care sa ne oblige, reactiv, sa le bagam in seama…

Nu mai vorbesc de faptul ca, desi de ani de zile la granita noastra se desfasoara un razboi in care principalele arme folosite sunt dronele, Romania a gasit de cuvinta sa comande dispozitive specializate de lupta impotriva dronelor de abia dupa ce acestea din urma au inceput sa intre in tara si sa produca daune.

Si, dupa cum spuneam, exemplele de politici reactive, si nu proactive, ar putea continua din pacate.

Inadecvarea acestui tip de administrare ar trebui sa fie evidenta. Deciziile luate sub presiunea evenimentelor pot suferi de multe ori din perspectiva calitatii, a costurilor de oportunitate sau a platii unei prime de urgenta.

Fara o schimbare de stil de conducere, costurile vor fi din ce in ce mai mari, irecuperabile si cu efecte pe termen lung.

Atentionarea pe care doresc sa o fac este ca ne aflam intr-un context mondial in care schimbarile geopolitice, tehnologice, economice, climatice sunt in accelerare.  Ele nu mai permit sub nicio forma reactii lente, de tip reactiv, care pana acum au fost tolerate, vrand-nevrand, de finantatori, mediu de afaceri sau populatie. Solutiile noastre risca sa devina ineficiente, tardive si, in final, inutile daca tara va continua sa fie condusa in acest mod.

Accelerarea revolutiei tehnologice, solutiile pe termen lung pe care le necesita schimbarile climatice, modificarea de substanta a strategiilor militare, tendintele demografice, toate necesita declansarea ACUM a unor proiecte complexe, care, pentru a fi puse in opera, vor necesita necesita cel putin un deceniu.

Proiecte precum reindustrializarea, inclusiv prin dezvoltarea unei industrii de aparare de inalt nivel tehnologic, hub-ul energetic, dezvoltarea agriculturii, implicarea in revolutia tehnologica trebuie sa depaseasca etapa declamarilor fara fond si sa devina proiecte in curs de executie.

O astfel de rupere de trecutul deciziilor reactive presupune in primul rand o viziune pe termen mediu si lung. Insa, pentru a produce efecte, ea mai presupune identificarea si alocarea resurselor necesare. Si aici ma gandesc, pe de o parte, la resursele financiare, care ar necesita creionarea unor bugete multi-anuale macar pentru urmatorii 5 ani, dar si estimarea resurselor extra-bugetare necesare pentru finalizarea proiectelor. In aceasta ultima cateogrie ar intra finantari internationale din partea UE sau a institutiilor financiare multilaterale (IFC, BERD, BEI etc.), dar si finantari care ar trebui atrase din sectorul privat.

Este nevoie, cu alte cuvinte, de un masterplan cu o privire de ansamblu, menit sa inlocuiasca abordarile reactive demarate doar in functie de disfunctionalitatile de moment.

Pe de alta parte, o a doua resursa esentiala este resursa umana. Proiecte ambitioase au nevoie de oameni motivati, calificati si inalt calificati. Care e strategia de a-i avea? Care este strategia de a-i forma in scolile romanesti, de a-i aduce inapoi in tara pe cei plecati, de a-i importa pe cei dornici sa isi paraseasca tara de origine? Din nou, securizarea resursei umane necesita timp si trebuie abordata in mod pro-activ..

As vrea sa inchei discutia despre necesitatea renuntarii la abordarile reactive in favoarea celor pro-active referindu-ma la un proiect despre care vad ca se vorbeste cu un apetit in crestere: o eventuala unire cu Republica Moldova.

ASTAZI, Romania nu este pregatita pentru un proiect care va genera un soc economic, social si politic care nu ar trebui subestimat. Din acest motiv, o astfel de eventualitate se cere, din nou, a fi pregatita intr-un mod proactiv, anticipand toate consecintele. Sondajele de opinie care intreaba romanii despre unire fara a-i intreba si despre acceptarea costurilor asociate unui inevitabil transfer de avutie sunt discutabile si ar trebui privite cu mare precautie.  Analiza liderilor politici ar trebui sa fie mult mai complexa si mai anticipative, cuprinzand toate variabilele relevante. Transferul de avutie pe care il va presupune integrarea unei tari mai sarace nu va putea fi sustinut decat prin construirea unei situatii financiare solide in Romania. Bugetarea multianuala ar putea sa aiba in vedere si o astfel de eventualitate, aratand in mod corect toate provocarile care ne stau in fata. In caz contrar, in mod paradoxal, o eventuala unire ar putea sa ne faca sa fim mai divizati si mai slabi.

Radu Crăciun este vicepreședintele al Asociației Administratorilor Independenți, fost președinte al BCR Pensii

***