Preşedintele Dan a atacat la CCR legea privind integritatea – sunt contestate cele 2 articole contoversate privind averea soților și efectele deciziilor de incompatibilitate

10 august, 2026

Preşedintele Nicuşor Dan a atacat la CCR Legea privind integritatea, vizate fiind articolele care obligă partenerii/partenerilor demnitarilor să depună declaraţii de avere, respectiv articolul ce prevede retroactivitatea părăsirii funcției în cazul aleșilor declarați definitiv ca afându-se în stare de incompatibilitate la un moment dat.

Reamintim că și USR şi PNL au sesizat CCR privind noua lege a integrităţii, sesizarea având termen de judecată data de 12 august.

În cazul celor două prevederi există un risc ridicat de neconstituționalitate și ele au fost criticate pentru că au fost introduse de către AUR și PSD cu ținte fixe:

Mirabela Grădinaru, partenera de viață a șefului statului, în cazul articolului privind declarațiile de avere și interese ale (amendament AUR)

primarul Dominic Fritz, lider USR, în cazul hotărârilor de incompatibilitate sunt (amendament PSD).

Prezentăm câteva dintre argumentele președintelui

Pentru art. II pct. 5 alin. (9) din legea criticată – cu referire la art. 4 alin. (9) din Legea nr. 176/2010, care prevede: „Soţul, soţia sau persoana care are relaţii asemănătoare acelora dintre soţi cu Preşedintele României, cu deputaţii, cu senatorii, cu prim-ministrul, cu membrii Guvernului prevăzuți la art.18 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.57/2019, cu modificările şi completări]e ulterioare, cu şeful Cancelariei Prim-ministrului, cu secretarul general şi cu secretarii generali adjuncţi ai Guvernului, cu secretarii de stat, cu subsecretarii de stat, precum şi cu asimilaţii acestora din cadrul Guvernului, ministerelor şi altor organe centrale de specialitate subordonate Guvernului sau ministerelor, cu consilierii de stat din cadrul Cancelariei Prim-ministrului, cu președinții consiliilor judeţene, are obligaţia de a completa şi depune declaraţiile de avere şi declaraţiile de interese, în aceleaşi termene şi condiţii prevăzute la alin.(l) -(7)”>

Prima deficiență ține de claritatea normei: legea nu stabilește niciun criteriu obiectiv – durată, conviețuire, interdependență economică, asumare publică – pentru identificarea momentului de la care o relație afectivă devine relevantă juridic, lăsând persoanei vizate sarcina de a se autocalifica drept destinatar al obligației. Nu sunt reglementate nici ipoteza relației începute după numirea demnitarului, nici cea a încetării relației, nici situația relațiilor succesive.

Deficiența capătă însă o gravitate specifică atunci când este privită prin prisma naturii sancționatorii a normei, iar nu doar a clarității ei generale. O incriminare contravențională nu poate lăsa persoanei vizate sarcina de a stabili, prin autoevaluare, dacă intră sau nu în sfera de aplicare a sancțiunii — elementul constitutiv al faptei trebuie să poată fi verificat în mod obiectiv. În lipsa unor criterii legale, norma deleagă practic organului de control sarcina de a defini, de la caz la caz, conținutul incriminării, aspect ce excede exigențelor art. 1 alin. (5) aplicabile actelor normative cu caracter sancționator.

Sub aspectul dreptului la viață privată, obligația impusă terțului constituie o ingerință care nu trece testul de proporționalitate cerut de art. 26 din Constituție, coroborat cu art. 20 și cu art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. CJUE, Marea Cameră, Hotărârea din 1 august 2022, cauza C-184/20, OT împotriva Vyriausioji tarnybinės etikos komisija, a admis că prevenirea conflictelor de interese poate justifica solicitarea unor informații privind activitățile economice ale soțului sau partenerului, dar a statuat că publicarea nominală a acestor date depășește ceea ce este strict necesar, obiectivul putând fi atins printr-o referire generică la existența soțului sau partenerului și la natura intereselor relevante, fără identificare nominală. Soluția legislativă criticată este, sub acest aspect, mai intruzivă decât cea sancționată de CJUE, obligând direct terțul să declare, pe propria răspundere, întregul său patrimoniu.

Norma ridică o problemă separată, care ține de fundamentul răspunderii instituite. Prin Decizia nr. 297/2025, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea art. 3 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 nu pentru că obligația de declarare a veniturilor soțului sau ale copiilor majori ar fi, prin ea însăși, neconstituțională, ci pentru că norma angaja răspunderea declarantului pentru corectitudinea unor date furnizate de un terț – soluție incompatibilă cu caracterul personal al răspunderii juridice, penale sau contravenționale. Miza deciziei din 2025 a fost, așadar, individualizarea răspunderii, iar nu protecția confidențialității datelor. Norma criticată nu reia acest viciu, ci îl depășește. În speţă, nu mai este vorba despre răspunderea demnitarului pentru o informație furnizată de altcineva, ci despre răspunderea contravențională proprie a terțului, respectiv o persoană care nu deține nicio funcție publică, nu exercită nicio prerogativă de autoritate și nu a săvârșit niciun act propriu prin care să-și asume statutul generator al obligației. Legătura sa afectivă cu demnitarul devine, prin simpla ei existență, temei suficient pentru angajarea unei răspunderi contravenționale proprii.

În plus, norma criticată produce și o discriminare între demnitari, contrară art. 16 alin. (1) din Constituție, întrucât cel căsătorit beneficiază de un criteriu formal și verificabil obiectiv – actul de căsătorie – pentru identificarea persoanei obligate să declare, în timp ce, cel aflat într-o relație de fapt este expus, împreună cu partenerul său, unei incertitudini pe care legea nu o rezolvă.Această asimetrie este de natură să genereze un stimulent invers pentru demnitar, care poate evita formalizarea relației tocmai pentru a beneficia de imprevizibilitatea normei, efect contrar chiar scopului declarat de prevenire a conflictelor de interese.

Argumentele împotriva prevederii care-l vizează pe Dominic Fritz

Prevederea:

Persoanelor faţă de care, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, s-a constatat în mod definitiv starea de incompatibilitate sau de conflict de interese şi pentru care nu s-a împlinit termenul de 3 ani aferent interdicţiei prevăzute de lege, calculat de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare, respectiv a hotărârii judecătoreşti, le încetează de drept funcţia, demnitatea publică ori mandatul, la 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi. (2) Persoanelor faţă de care se constată în mod definitiv starea de incompatibilitate sau conflictul de interese după intrarea în vigoare a prezentei legi, Ie încetează funcţia, demnitatea publică ori mandatul la data rămânerii definitive a raportului de evaluare sau a hotărârii judecătoreşti, după caz. (3) Persoanele care prin aplicarea prevederilor prezentei legi devin incompatibile sunt obligate să renunțe la una dintre funcţiile sau calitățile incompatibile în cel mult 45 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Contraargumentele:

Modificarea adusă art. 25 din Legea nr. 176/2010, prin art. II pct. 17 coroborată cu norma tranzitorie de la art. X din legea supusă controlului de constituţionalitate, transformă interdicția de 3 ani de a ocupa o funcție publică – sancțiune care, până acum, opera doar pentru viitor, împiedicând accesul la o nouă funcție – într-o cauză automată de încetare a unei funcții sau a unui mandat aflat deja în exercitare. Altfel spus, coroborarea celor două norme (una de drept substanțial şi o norma care se dorește a fi tranzitorie) recalifică natura juridică a interdicției de 3 ani. Această măsură, concepută inițial sub regimul anterior ca o barieră temporară ce bloca exclusiv accederea viitoare la o altă demnitate publică după finalizarea funcției curente, este convertită într-un instrument de dizolvare imediată a unui raport juridic de putere aflat în plină desfășurare. Din perspectivă conceptuală, o regulă care interzice configurarea unui raport juridic viitor și o normă care desființează un drept actual, validat și exercitat legitim, aparțin unor sfere de drept substanțial complet diferite.

Caracterul vădit retroactiv al textului modificator nu poate fi camuflat prin susținerea formalistă că legiuitorul nu ar fi creat o sancțiune inedită, ci ar fi reconfigurat doar momentul de debut al interdicției. În materia dreptului public, regimul temporal al unei măsuri represive nu este un element secundar sau detașabil de sancțiune, ci reprezintă un element constitutiv de drept material. Acest regim determină în mod direct funcțiile afectate, raporturile juridice destructurate și gradul concret de severitate al ingerinței.

Retroactivitatea normelor criticate este întărită, suplimentar, şi de un argument ce nu ţine doar de calificarea faptei, ci de însăşi natura actului prin care aceasta a fost constatată, precum și din caracterul definitiv al situației juridice astfel create.

Curtea Constituțională a calificat expres raportul de evaluare al Agenției Naționale de Integritate drept act administrativ, ale cărui efecte juridice sunt cele stabilite exhaustiv de lege la data la care actul produce consecințe: nulitatea absolută a actelor încheiate cu încălcarea regimului conflictului de interese, abaterea disciplinară, respectiv decăderea din dreptul de a ocupa o funcție pentru 3 ani, calculată, după caz, de la eliberare, de la încetarea mandatului sau de la rămânerea definitivă a raportului.