joi

28 martie, 2024

26 mai, 2014

Forţele politice proeuropene au câştigat alegerile europene şi pot face o coaliţie solidă în Parlamentul European. Însă scorul bun obţinut de partidele eurosceptice sau chiar antieuropene în unele ţări a produs ceea ce politicienii din mainstream au numit „un cutremur politic”. Cu atât mai mult cu cât acestea și-au adjudecat vocea principală pe scenele politice ale unor țări mari și influente: Franța și Marea Britanie.

Franţa a avut parte de o situaţie inedită: pentru prima dată alegerile au fost câştigate detaşat (25%) de partidul extremist, naţionalist Frontul Naţional condus de Marine Le Pen. Socialiştii aflaţi la putere au ieşit abia pe locul trei în timp ce partidul de centrul-dreapta, UMP, s-a situat la 5 puncte procentuale mai puţin. Este pentru prima dată în istoria partidului când se întâmplă asta.


Peste Canalul Mânecii, Ukip – partidul eurosceptic britanic – a ieşit şi el câştigător în alegeri. Astfel , euroscepticii britanici şi francezii de la Frontul Naţional vor avea, cel mai probabil, câte 24 de mandate fiecare.

Victoria Ukip este o premieră la rândul ei: din 1906 niciun alt partid în afară de laburilşti şi conservatori nu au câştigat alegerile la nivel naţional.

Şi în Danemarca partidul antiimigraţie Partidul Poporului Danez a ieşit pe primul loc, în faţa socialiştilor premierului Helle Thorning-Schmidt.

Partidele de extremă dreapta au ieşit pe locul trei în Austria, Grecia, Ungaria şi, total neaşteptat, în Olanda. Partidul libertării (FPO)din Austria a obţinut o cincime din voturi, în timp ce neofasciştii de la Zorii Aurii din Grecia au obţinut 10%. În Ungaria, Jobbik şi-a adjudecat 15 procente.


O premieră a avut loc şi în Germania: pentru prima dată partidul neonazist NPD îşi va face intră în Parlamentul European. Creditat cu aproximativ 300.000 de voturi şi un scor de 1 la sută, NPD a obţinut un loc, din cele 96 de câte dispune Germania în noul Parlament.

Partidul de extremă dreapta profită de o reformă a sistemului electoral german pentru alegerile europene, care a trecut la sistemul proporţional integral, ce nu mai prevede un prag minim de intrare în Parlament.

Tot în Germania, unde sentimentele antiUE nu au fost niciodată parte a dezbaterii naţionale, euroscepticii de la Alternativa pentru Germania (AfD) au obţinut 7% din voturi şi şapte mandate în PE.

În Grecia a fost rândul extremei stângi, a comuniştilor, să câştige alegerile, în faţa celor două partide tradiţionale, Noua democraţie, de centru-dreapta, şi PASOK, de centru-stânga.

Vorbind tot despre stânga radicală, Sinn Fein a obţinut rezultate bune în Irlanda, iar Die Linke a fost votat de 8% dintre germani.

Mişcarea Cinci Stele a lui Beppe Grillo din Italia, o mişcare anti-establishment, s-a clasat pe locul doi la europarlamentare. Mesajele politicienilor acestei formaţiuni politice vorbeau desore ieşirea Italiei din zona euro şi suveranitatea monetară, economică şi culturală.

În Spania, un partid foarte tânăr de extremă stânga, înfiinţat la începutul acestui an, cu un mesaj antiausteritate, Podemos, a obţinut 8 procente, în timp ce Stânga Unită s-a clasat pe locul trei, cu 10%.

Pablo Iglesias, liderul Podemos, a spus duminică noaptea căva colabora strâns cu eurodeputaţii din ţările din sudul UE, lovite de criză: „Nu vrem să fim o colonie a Germaniei şi a troicii”, le-a spus el suporterilor care îl ovaţionau.

„Politicienii populişti, precum domnul Farage şi doamna Le Pen câştigă atât de multe voturi pentru că sunt voci anti-establishment. Cetăţenii sunt sătui de politicienii din partidele tradiţionale care spun acelaşi lucru, dar fac foarte puţine. Populiştii sunt autentici în ceea ce spun, iar votanţilor le place asta”, este analiza făcută de un expert britanic, Tim Newark, citat de Financial Times.

Articole recomandate:

citește și

lasă un comentariu

4 răspunsuri

  1. În ultimii 15 ani s-a mai întâmplat, într-un stat european sau altul, să crească ponderea electorală a vreunui partid care se opune „mersului actual al lucrurilor”. Oricum am numi asemenea partide – populiste, antisistem, extremiste, etc. -, ele nu au rezistat prea mult în primul eşalon al politicii naţionale şi nu au afectat UE.
    Acum este altceva: cumulat, partidele „populiste”, extremiste, antisistem au adunat cam o treime din vocile UE. Şi, atenţie!, o bună parte a electorilor tradiţionali ai partidelor clasice au vot acum cu partidele respective, dar ţin o ureche atentă şi la spusele partidelor „populiste”. Dacă partidele clasice nu înţeleg să schimbe azimutul politicilor naţionale şi UE în sensul aşteptărilor profunde ale electoratelor…nu va fi prea bine în Europa.
    Şi nu au la dispoziţie 5 ani, un mandat întreg, în care să aştepte şi să spere că economia îşi revine, că popoarele vor fi calmate, că…că…Nu!
    Pentru prima dată în istoria europeană postbelică, partidele antisistem şi radicale sunt preyente cam în toate ţările membre UE. Câteva ocupă chiar poziţii proeminente. Nu vor aştepta prea mult înainte de a provoca mişcări care să le consolideze poziţiile la nivel naţional. Dacă în următorii 2 ani patrtidele clasice nu fac mişcări serioase prin care popoarele să-şi recapete încrederea şi nivelul de trai, vor urma mari şi violente mişcări în multe ţări europene. Iar partidele anti-sistem vor culege susţinere serioasă. Şi se vor consolida pentru următorul ciclu politic.
    Este o necesitate politică stategică obiectivă a acestor partide sî existe mişcări ample de opoziţie la actualul construct european şi la politicile actuale de guvernare d ela nivelul statelor. Nu o vor rata.
    Din păcate, în rândul partidelor clasice lipsesc cu desăvârşire liderii autentici, capabili să înţeleagă momentul şi pregătiţi să confrunte lumea marilor afaceri şi să o determine să renunţe la o parte din „prada” apropriată în ultimele două decenii în dauna nivelului REAL de trai al unei majorităţi consistente a popoarelor europene. Urmează lacrimi.

    1. Deja e un editorial, doamnă.
      Da, lipsa liderilor ascute concursul populismelor (în care intră până și partidele clasice – populisme poate formulate altfel și de pe poziții mai pretentios ideologice), birocratia mecanismului d ela Bruxelles intârzie deciziile și le face greoaie și dificil de implementat, e prea multă lume făcută din cerneală ca să aibă cineva forța de-a folosi corect ”sistemul” și de-a face din ele un instrument de ținut pasul cu ce se petrece în jur. după cum bine vedem, se petrece.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

toate comentariile

4 răspunsuri

  1. În ultimii 15 ani s-a mai întâmplat, într-un stat european sau altul, să crească ponderea electorală a vreunui partid care se opune „mersului actual al lucrurilor”. Oricum am numi asemenea partide – populiste, antisistem, extremiste, etc. -, ele nu au rezistat prea mult în primul eşalon al politicii naţionale şi nu au afectat UE.
    Acum este altceva: cumulat, partidele „populiste”, extremiste, antisistem au adunat cam o treime din vocile UE. Şi, atenţie!, o bună parte a electorilor tradiţionali ai partidelor clasice au vot acum cu partidele respective, dar ţin o ureche atentă şi la spusele partidelor „populiste”. Dacă partidele clasice nu înţeleg să schimbe azimutul politicilor naţionale şi UE în sensul aşteptărilor profunde ale electoratelor…nu va fi prea bine în Europa.
    Şi nu au la dispoziţie 5 ani, un mandat întreg, în care să aştepte şi să spere că economia îşi revine, că popoarele vor fi calmate, că…că…Nu!
    Pentru prima dată în istoria europeană postbelică, partidele antisistem şi radicale sunt preyente cam în toate ţările membre UE. Câteva ocupă chiar poziţii proeminente. Nu vor aştepta prea mult înainte de a provoca mişcări care să le consolideze poziţiile la nivel naţional. Dacă în următorii 2 ani patrtidele clasice nu fac mişcări serioase prin care popoarele să-şi recapete încrederea şi nivelul de trai, vor urma mari şi violente mişcări în multe ţări europene. Iar partidele anti-sistem vor culege susţinere serioasă. Şi se vor consolida pentru următorul ciclu politic.
    Este o necesitate politică stategică obiectivă a acestor partide sî existe mişcări ample de opoziţie la actualul construct european şi la politicile actuale de guvernare d ela nivelul statelor. Nu o vor rata.
    Din păcate, în rândul partidelor clasice lipsesc cu desăvârşire liderii autentici, capabili să înţeleagă momentul şi pregătiţi să confrunte lumea marilor afaceri şi să o determine să renunţe la o parte din „prada” apropriată în ultimele două decenii în dauna nivelului REAL de trai al unei majorităţi consistente a popoarelor europene. Urmează lacrimi.

    1. Deja e un editorial, doamnă.
      Da, lipsa liderilor ascute concursul populismelor (în care intră până și partidele clasice – populisme poate formulate altfel și de pe poziții mai pretentios ideologice), birocratia mecanismului d ela Bruxelles intârzie deciziile și le face greoaie și dificil de implementat, e prea multă lume făcută din cerneală ca să aibă cineva forța de-a folosi corect ”sistemul” și de-a face din ele un instrument de ținut pasul cu ce se petrece în jur. după cum bine vedem, se petrece.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

articole categorie

Lucrăm momentan la conferința viitoare.

Îți trimitem cele mai noi evenimente pe e-mail pe măsură ce apar: