9 martie, 2025

Sunt 28 de ani de-atunci. Care s-au scurs cu o viteză atât de mare încât uneori trebuie să împac în minte cele două Românii neverosimil de diferite – cea de azi și cea de-atunci: în jungla aia efervescentă eram coperspondent pe 3 județe la legendarul Evenimentul Zilei al anilor 90 și veneam o dată pe lună la redacția din București.

Bacăul era pe atunci un oraș fascinant pe harta corupției și a personajelor de tranziție care-și trasau apăsat personalitatea pe politica zilei. Așa că șefa secției corespondenți, Cristina Bratu – și bărbatu-său, Victor Bratu, șef și el al sectiei politic – mă luau în primire: uneori meregeam și mâncam seara acasă la ei, undeva prin Berceni, alteori ne opream cu alți colegi – Bratu, Chirvasiu, Cană și alții – să bem bere la capătul tramvaiului 41.

Azi, după 28 de ani, cu inima arsă, trebuie să rezist până la capăt ca să scriu rândurile astea după ce am început, asemenea unei anestezii, cu anii ăia de acum 28 de ani.

A fost nevoie să mă mai intersectez cu Victor în încă o redacție până când, în urmă cu 11 ani, să vină și să se așeze stâlp la cursdeguvernare.

Un știrist devărat – Evenimentul Zilei în perioada lui de glorie, câteva ziare din adolescența romantică a presei din anii 90, Jurnalul Național, echipele de știri ale Antenelor – plus perioada de câțiva ani de încercare în antreprenoriat într-un sector și într-o perioadă nenorocoase – la capătul acestui excurs a venit la cursdeguvernare – în cămăruțele de lângă Biserica Luterană și apoi imediat în mansarda din strada Franklin de unde vedeam pe geam cupola Ateneului – apoi chiar în buricul Bucureștilor din fața Primăriei Capitalei.

Știam că vom merge unii cu alții până la pensie…

Dar Victor Bratu a decis că n-are rost să mai stea. Ieri la prânz am vorbit la telefon (era vesel, că medicamentele care i s-au prescris pentru gripă erau ucrainiene), și am vorbit de evenimentele fierbinți din weekendul care începuse agitat și de ziua din săptămâna următoare când urma să se întoarcă. Dar seara m-a sunat una din fiicele lui să-mi spună că nu mai putem conta pe el: îl sunase pe la șapte douăzeci să-i spună că trece să-l ia, că aveau de mers undeva. Era singur acasă.
Când, la opt și-un sfert a ajuns să-l ia, l-a găsit căzut lângă masa de calculator. Victor plecase.

Mulțumim, Moșule – Mulțumim: plecarea ta grăbită ne constrânge pe toți să începem aici o altă epocă, una care, cu siguranță, se va grăbi să zboare cu aceeași viteză cu care au trecut cei 28 de ani. Chiar și dacă am vrea, n-avem nicio șansă să te uităm:
așa că o să-ți mulțumim în fiecare zi, oriunde vei fi ajuns în drumul tău până în acea zi.