postulat privind
comportamentul uman, al cărui argument este că, deşi
comportamentul uman poate lua în principiu orice
formă, este corect să presupunem că de cele mai
multe ori acesta va fi raţional. Teoria economică
distinge între comportament raţional în condiţii de
certitudine şi în condiţii de incertitudine. În condiţii
de certitudine există două abordări ale comportamen-
tului raţional: abordarea ce subliniază consecvenţa
în alegere: un comportament raţional presupune
capacitatea alegerii, în cunoştinţă de cauză, dintr-un
set de alternative, a soluţiei ce maximizează preferinţa
(această abordare va da naştere teoriei preferinţelor
revelate, elaborată de Samuelson, 1938, Arrow,
1959). A doua abordare a comportamentului raţional
în condiţii de certitudine presupune că fiinţele umane
sunt în esenţă raţionale şi îşi cunosc şi urmăresc în
mod individual şi egoist interesele. Homo Economicus
îşi va alege mijloacele cele mai adecvate – cele mai
eficiente şi cele mai necostisitoare – de a-şi atinge
ţelurile. Aceste principii datează din secolul al XVIII-
lea şi îşi au originea în tradiţia utilitaristă reprezentată
de J. bentham şi A. Smith, dar şi în filosofia politică
de tradiţie contractualistă, reprezentată de Hobbes şi
J.J. Rousseau. La începutul secolului al XX-lea,
conomistul şi sociologul V. Pareto a dezvoltat ideea
că teoria economică este disciplina destinată analizei
acţiunilor raţionale (pe care le numea logice), iar
sociologia este disciplina ce studia acţiunile nelogice
(neraţionale). Distincţia făcută de Pareto a ridicat o
problemă dificilă: după ce criterii stabilim dacă o
acţiune este raţională sau iraţională? Comportamentul
raţional în condiţii de incertitudine presupune alegeri
raţionale pe baza evaluării probabilităţii rezultatului
ce va aduce o valoare aşteptată. Modelul ce a fost cel
mai adesea utilizat în acest scop este modelul
maximizării utilităţii aşteptate (Frank Ramsay, 1931,
Von Neumann şi Morgenstern, 1947). Modelele
comportamentului economic raţional atât în condiţii
de certitudine, cât şi de incertitudine au fost criticate
pe baza observaţiilor empirice care dovedesc că adesea
comportamentele umane nu urmează modelele
elaborate, care nu pot să explice în mod satisfăcător
un număr mare de fenomene. Paradoxurile lui M.
Allais au arătat că oamenii confruntaţi cu o alegere 
între loterii nu se comportă în modul preconizat de
teoria economică. În 1982, Herbert Simon a introdus
noţiunea de raţionalitate limitată, arătând că, de fapt,
factorii de decizie în loc să încerce să maximizeze
diferenţa dintre beneficii şi costuri atunci când iau
decizii, urmăresc decizii satisfăcătoare. Întrucât
informaţiile de care dispun factorii de decizie şi
capacităţile de procesare a acestor informaţii sunt
limitate, este adesea raţional ca ei să nu urmărească
cea mai bună decizie, un obiectiv utopic, ci o decizie 
acceptabilă. John Muth, în 1961, şi Robert Lucas
împreună cu T. Sargent, în 1982, au elaborat teoria
aşteptărilor raţionale, conform căreia, pe baza
informaţiilor de care dispune, fiecare persoană încearcă
să anticipeze probabilităţi obiective. Alte lucrări
teoretice (G. Backer, R. Axelrod) prezintă procesul de
transformare a actorului economic, care devine mai
puţin rigid şi mai realist. Axelrod a demonstrat că
celebra dilemă a prizonierului – care exemplifică faptul
că un comportament raţional în sensul teoriei
economice clasice poate duce la rezultate dezastruoase
– ar putea fi rezolvată presupunând că actorii iau în
considerare nu numai rezultatul imediat al acţiunilor
lor, dar şi efectele lor potenţiale în viitor. Ştiinţele
sociale au depăşit acum viziunea binară conform căreia
acţiunile care nu erau raţionale într-un sens foarte
îngust erau considerate iraţionale şi cauzate de procese
misterioase (mentalitate primitivă, factori filogenetici).
După cum a sugerat Weber, modelul instrumental-
utilitarist de raţionalitate folosit de economiştii clasici
nu epuizează subiectul raţionalităţii. Învăţarea
conştientă, prin corectarea neîntreruptă a propriilor
greşeli, ceea ce K. Popper numea «raţionalitate critică»,
poate fi principiul definitoriu al axiomei raţionalităţii şi
în economie.