“…eu alegător […], eu pentru cine votez?” se întreba personajul pitoresc al lui Caragiale în comedia sa spumoasă ce satiriza alegerile românești cu aproape un secol și jumătate în urmă. Aceasta a fost întrebarea pe care și-au pus-o, de data asta foarte serios, foarte mulți români și înaintea alegerilor prezidențiale recente, numai că sfârșitul „reprezentației” de duminică nu pare să fi avut același final amuzant ca al „Scrisorii pierdute”. Iar după alegeri, toată lumea se întreabă ce s-a întâmplat, de fapt, duminică?! Cum s-a ajuns la o așa răsturnare de situație, în care candidații principalelor două partide nu au reușit să prindă unul din locurile ce dau biletul de intrare în turul doi, iar câștigătorul e un faimos necunoscut, de care știm mai multe abia începând de luni, cu ajutorul Google?
Deși am avut multe deziluzii în politica românească post-decembristă, am continuat să mă prezint la vot și să pun ștampila, de cele mai multe ori – ca mulți alții – pe „răul cel mai mic”. Mi-am sărbătorit majoratul exact în ziua istorică în care Ceaușescu a părăsit Bucureștiul în fierbere cu elicopterul de pe clădirea Comitetului Central, astfel că în întreaga mea viață de adult am fost martor la alegerile democrației noastre originale. Deși nu m-am înscris în vreun partid și nu am făcut activitate politică (de fapt, ca să fiu sincer, mi-am pus numele pe o listă de partid prin anii ‘90 din simpatie pentru o colegă al cărui tată era membru, căuta adepți și promitea vacanțe gratuite; deși nu credeam în pere mălăiețe, n-am avut tăria să refuz colega…), m-am implicat, intelectual și emoțional, în ce s-a întâmplat în politica românească între „duminica orbului”, așa cum au fost numite primele alegeri libere din mai 1990, și recenta „duminică a orbilor”, când rezultatul ne-a luat prin surprindere pe cei mai mulți dintre noi. De aceea, fără a pretinde că sunt un specialist, voi încerca să dau o perspectivă de alegător – dacă nu educat, cel puțin cu experiență – asupra alegerilor de duminică. Am ascultat și am citit unele din comentariile ziariștilor, sociologilor și politicienilor din ultimele zile; cu unele rezonez, cu altele nu, iar altele mi se pare că se plimbă pe la periferie fără a ataca miezul problemei.
Cauza…..
Din experiența și din înțelegerea mea personală cred că miezul problemei e următorul:
- politica românească a devenit patetică, fără strategie, fără mesaj, fără adevărate politici publice; noroc că suntem în UE, mai fac ei politică și pentru noi;
- calitatea liderilor politici a scăzut dramatic, cred că și cei care nu au fost FSN-iști îi duc dorul lui Ion Iliescu, care cel puțin era „ancorat în sinergia faptelor” și nu eluda „meandrele concretului”; fără a generaliza, pentru că sunt destui oameni de calitate în politică, vedem din ce în ce mai mulți politicieni la care este greu să identifici competențele, iar pentru majoritatea dintre ei interesele personale și de partid sunt mai importante decât interesele naționale, cele pe care sunt aleși să le apere;
- calitatea instituțiilor și serviciilor publice se deteriorează constant: rolul parlamentului este incert, dat fiind că legile importante sunt adoptate de guvern prin ordonanțe, iar când parlamentarii votează o lege, o fac conform îndrumării „partidului iubit”, fără să lase măcar impresia că înțeleg ce votează; justiția e oarbă cu corupția și încălcarea legilor, mai ales la nivel înalt, că doar avem și noi puțină cultură și știm cum arată statuia justiției; ANAF nu reușește să colecteze cam o treime din TVA-ul care ar trebui colectat, și asta o știm de la UE, care, din păcate, nu ne spune și cât nu se colectează din celelalte taxe; cu infrastructura … ce să mai spunem?! noroc cu PNRR și poziționarea geo-strategică, astfel se mai fac și la noi progrese la drumurile și autostrăzile care trebuiau terminate de cel puțin 10 ani; iar de învățământ și sănătate nu mai zic, că au zis alții mult mai bine și documentat decât mine…
- a patra putere în stat, presa, e în multe instanțe independentă de logică și bun simt, dar dependentă de banii publici ai partidelor sau de voia și viziunea politică sau interesul economic al patronului;
- iar cetățeanul nu mai contează decât la alegeri, când i se caută votul pentru împărțirea între partide a plăcintei bugetare. Deja au trecut prea multe alegeri ca să nu fie extrem de evident pentru oricine, indiferent de vârstă și educație, că metodele de obținere a voturilor în România modernă sunt aceleași ca în Roma antică: circ (promisiuni neonorate și minciuni, certuri cu tentă de mahala la televiziunile prietene și neprietene, publicitatea electorală găunoasă plătită din banii publici etc.) și, din fericire, niște pâine (după cum știm investițiile se fac în principal înainte de alegeri, când se fac și „pomeni” cu salariile personalului public și la pensii, că doar nu dau de la ei!, sau, mai prozaic și mai arhaic, cu găleata și sticla de ulei de la vot)
Dacă asta e problema principală (deși e o problemă complexă, trebuie să recunosc), stau și mă întreb: ceilalți alegători nu văd? Politicienii nu văd? După votul de duminică se pare că alegătorii chiar vad, doar politicienii nu au văzut că alegătorii văd. Scuze, de fapt nu au văzut nici televiziunile, nici sociologii, pare că nici serviciile secrete. Orbire temporară, sau se uitau în altă parte? Sau au văzut, dar s-au făcut că nu văd?
….. și efectul!
Cetățeanul român – categorie în care intră și politicianul, de altfel – în ultimă instanță este și el un… om! Și, ca orice om (indiferent de origine, sex, educație, vârstă, de televiziunea sau de canalele de social media pe care le urmărește), surprinzător pentru unii, are niște nevoi: hrană, un acoperiș deasupra capului, haine, un loc de muncă, să fie sănătos și, când e bolnav, să fie îngrijit etc. În epoca telefonului mobil și a călătoriilor în afara țării, știe și vede cum se gospodăresc alte țări și ce servicii publice au. Vede că e un război aproape de graniță și că trec dronele rusești pe deasupra Dobrogei. A auzit de IA și îi e frică să nu rămână fără loc de muncă. Are copii pe care trebuie să îi crească și cărora vrea să le dea șanse de succes cu o școală mai bună, care să îi învețe să se descurce în noile condiții. Așteaptă pensionarea și nu știe cine îi va mai plăti pensia. Are aspirații și sentimente.
Sunt cumva politicienii interesați să afle și să abordeze nevoile și aspirațiile cetățenilor? Pentru că cetățeanul mai vede cum cei care le cer voturile de peste 30 de ani le promit multe și nu se prea țin de cuvânt. Vede că salariul sau pensia îi acoperă din ce în ce mai puțin nevoile. Aude de la televizor de incompetența unora, de corupția și furturile altora (știrile negative cresc audiența, nu?). Și își pierde încrederea în conducători, în instituțiile publice și în țară cu totul, iar mulți își caută norocul prin altă parte, așa de mulți cum numai Siria a pierdut în ultimii ani, dar din cauza unui război. Ș.a.m.d.
Și atunci, mulți se demobilizează și nu se mai duc la vot. Dar asta le convine politicienilor, pentru că la cifre mai mici, poți să faci aranjamente. Cu o promisiune bombă, cu un scandal bombă sau cu o „pomană” bine direcționată, istoria recentă a arătat că se pot câștiga alegeri.
Numai că, vorba lui Taleb, prin jurul nostru zboară lebede negre – evenimente neprevăzute care schimbă monotonia statistică a trecutului, dar care, post-factum, par așa de previzibile… O astfel de lebădă neagră, susținută de social media și favorizată de problemele locale, europene și globale din ce în ce mai apăsătoare din ultimii ani, a aterizat într-un vârtej de fulgi în mijlocul peisajului electoral românesc, fost idilic și devenit brusc de coșmar.
Părerea mea de alegator simplu este că așa ceva nu s-ar fi întâmplat dacă aveam niște politici, politicieni și instituții publice în care oamenii au încredere, dacă problema menționată mai sus era abordată mai din timp. Dar nu a fost interesul politicienilor să o abordeze, căci pentru ei viața era frumoasă, alegătorii erau manipulabili, iar lebădă neagră nu era vizibilă.
Și atunci, un mesaj care nu e pe radarul presei a trecut neobservat. Dar mesajul respectiv se adresează oamenilor pe canale alternative la îndemână și într-un mod pe care ei îl înțeleg, care rezonează cu problemele lor. Oamenii nu mai cred că actuala clasă politică se poate schimba singură, și atunci doresc să o schimbe cu totul. Pentru mulți din cei care au fost trădați de stat și ai săi conducători, singura speranță a rămas apelul la divinitate, iar un mesaj cu tentă religioasă îi atinge acolo unde îi doare.
Nu știu – și, deci, nu pot să mă exprim – dacă rezultatul votului de duminică a fost influențat din afara României, deși rezultatul pare să fie văzut bine de la Moscova. Am văzut acum câteva săptămâni și ce s-a întâmplat la alegeri în Republica Moldova, ceea ce ar fi trebuit să-i pună pe gânduri pe cei care se ocupă de siguranța României. Dacă se va dovedi că asta s-a întâmplat, este destul de grav, deoarece realizăm că sistemul imunitar al statului român nu funcționează prea bine când apar viruși. Este posibil ca într-o țară NATO și membră a UE, cea mai înaltă poziție în stat să fie potențial acaparată în doar câteva săptămâni și nimeni să nu observe asta?!
Totuși, eu tind să cred că, mai degrabă, explicația e în principal locală: votul a fost real și a fost un puternic vot de respingere a clasei politice actuale. Faptul că un candidat întâmplător, care nu a fost susținut de niciun partid, a strâns acest vot de nemulțumire se poate datora, normal, și stilului în care respectivul candidat s-a exprimat sau unei doze mai mari de autenticitate comparativ cu ceilalți politicieni, dar această descărcare pare să fi funcționat mai degrabă ca un paratrăsnet pentru fulgerul nemulțumirii populare. De aceea mi se pare greșit să dăm vina pe paratrăsnet, adevăratul șoc a venit de la fulger. În aceste condiții, nu cred că este important să ne concentrăm atenția pe metodele folosite de candidat, dar este extrem de important să înțelegem cauzele nemulțumirii populare, pentru a explica rezultatul și a lucra astfel pentru remedierea acestor cauze și evitarea unui nou trăsnet în politica românească.
Calea de urmat?
Dacă ne uităm mai cu atenție la zonele de unde a venit acest vot – spre exemplu tineretul fără studii superioare și o bună parte din emigrația românească în vestul Europei – începem să ne dăm seama că pot fi identificate cel puțin două probleme structurale importante pentru care am ajuns aici : (1) un sistem de învățământ care nu pregătește tinerii pentru adecvarea la condițiile economice și sociale ale lumii de azi (societatea informațională de azi necesită alte competențe decât cele livrate de școala românească) și (2) o lipsă de grijă a statului pentru cetățenii proprii, la care se adăugă o uitare de către stat a românilor care au plecat și își câștigă viața din greu prin vestul Europei, și de care ne aducem aminte doar la alegeri sau, eventual, când ne uităm statistic câți bani au trimis în țară. O analiză sociologică mai detaliată poate identifica mult mai bine cauzele specifice ale votului de blam, de aceea nu insist în această direcție.
Din fericire, daca e să ne comparăm cu britanicii care s-au trezit a doua zi din mahmureală după votul pentru Brexit și nu își dădeau prea bine seama ce s-a întâmplat, noi mai avem o șansă să punem lucrurile pe un făgaș normal. Sper ca, după dușul extrem de rece primit, politicieni și alegători să ne trezim și, după numărarea rezultatelor din turul II, să ne reconfirmăm apartenența la lumea democrată și liberă, chiar dacă este și ea imperfectă și are problemele ei. Pentru cei de-o vârstă cu mine, care au prins și perioada de dinainte de ‘89, alternativa nu este fezabilă, și poate noi ar trebui să le explicăm mai bine tinerilor lecțiile trecutului recent (eventual pe Tik Tok, ca să fie pe înțelesul lor). Ca o paranteză, implicarea Curții Constituționale deja a doua oară în aceste alegeri poate schimba cursul a ceea ce urmează să se întâmple, dar consider că e o imixtiune forțată, aș putea spune chiar nedemocratică, în principalul proces democratic al țării, care influențează mai mult efectele alegerilor și nu cauzele votului recent.
De fapt, pentru a elimina posibilitatea ca o surpriză similară să apară oricând în viitor, este momentul ca elitele României, de orice fel, să pună umărul la treabă. Este nevoie în primul rând de cât mai mulți oameni competenți și de calitate să își asume funcții publice, și trebuie încurajați și sprijiniți să facă asta (mulți nu o fac, din cauza atacurilor la persoană care sunt la modă în politica și presa românească, precum și din cauza unui sistem de remunerare necorespunzător al funcțiilor importante în stat; în plus, cei care au mai fost în funcții publice și au încercat sa schimbe ceva se plâng ca nu pot învinge sistemul, care nu se vrea schimbat). Este nevoie de viziune și strategie în politicile publice, în plus este nevoie de profesionalism constant în implementarea lor. Este nevoie de lideri puternici și carismatici care să navigheze țara prin vremurile tulburi de azi. Este nevoie de disciplină în finanțele țării, nu ne putem permite să mutăm toată povara dezvoltării la copii și nepoți, care eventual vor și pleca din țara înainte să plătim datoriile. E nevoie ca politicienii să refacă legătura cu alegătorii, iar această legătură să fie continuă, nu doar la alegeri. Este nevoie să ne dezvoltăm economia și competitivitatea la nivel global pentru a le da oamenilor șansa unei vieți mai bune la ei acasă. Este nevoie să îmbunătățim infrastructura și serviciile publice pentru ca oamenii să nu mai plece din țară, ba chiar să reușim să aducem înapoi pe mulți din cei plecați. Este nevoie să ne negociem mai bine poziția în UE și să participăm activ la desenarea viitorului acesteia. Este nevoie să ne întărim sistemul de apărare și să devenim, cât mai repede, complet compatibili cu aliații din NATO. E nevoie să înțelegem că noi, oamenii, suntem diferiți și că acesta e un lucru extrem de frumos, dar trebuie să învățăm arta compromisului pentru a trăi împreună. Este nevoie de restabilirea demnității de a fi român și de reclădirea încrederii în interiorul societății noastre.
Pentru aceste considerente, eu cred că surpriza alegerilor recente poate să reprezinte un lucru pozitiv, chiar dacă inițial s-a văzut doar partea lui întunecată: poate să fie momentul trezirii societății românești în ansamblu, poate să însemne responsabilizarea clasei politice și restabilirea legăturii între conducerea politică și cetățeni. Și se poate face acest lucru, dacă se și vrea. De acest lucru mă tem, de fapt, cel mai tare: mi-e teamă că, cu tot șocul avut, politicienii vor schimba ceva, dar nu de ajuns, și apoi vor reveni la vechile obiceiuri. Problema a fost înțeleasă, dar va rămâne nerezolvată, mă tem. Vorba politicianului: la vremuri noi, tot noi!…
Cu speranța că voi fi auzit, lansez în eter acest mesaj pentru a apela la conștiința liderilor politici români de a folosi acest moment pentru Marea Resetare. Este nevoie ca unii lideri politici să facă pasul în spate și partidele să scoată în față lideri competenți, cu valori solide, eventual și carismatici. Îi rog să întoarcă macazul politicii românești că să o ducă in direcția în care dorește cetățeanul. Îi rog să nu mai promită lucruri care nu pot fi realizate, sau pot fi realizate cu alte costuri enorme pentru societate. Îi rog să își suflece mânecile și să pună mâna la reconstrucția statului român pe fundamente solide, pentru a rezista la cutremurele și intemperiile care apar la orizont. Și sper să înțeleagă că această resetare nu va fi doar în avantajul cetățeanului de rând, dar și al lor: vor putea să se exprime și să călătorească liber, vor putea beneficia de servicii publice de calitate, vor putea să fie realeși dacă sunt apreciați de popor, vor avea recunoștința generației actuale de români precum și ale celor viitoare, din cărțile de istorie ce se vor scrie.
Și pot începe cu această schimbare chiar de azi, pentru a influența pozitiv rezultatele din următoarele două runde de alegeri. Iar dacă tocmai am trecut de „duminica orbilor”, sper ca de următoarele runde de alegeri să ne aducem aminte ca de o duminica a clarviziunii, „răsăritului” sau „deșteptării”. Sunt deja semne încurajatoare ca mesajul a fost auzit si ca liderii partidelor încep deja sa ia masuri in aceasta direcție, dar acesta este doar începutul. Schimbarea este posibila și depinde de noi toți, politicieni si alegători! Pentru ca apoi să putem spune ca și Pristanda, în finalul piesei „O scrisoare pierduta”, dar fără ironia aferentă: „Curat constituțional! Muzica! Muzica!”
Notă:
Opiniile exprimate în acest articol sunt strict personale și nu reflectă poziția oficială a niciunei organizații cu care autorul este sau a fost asociat.
***
Urmărește-ne pe Google News
