Așa cum se aștepta toată lumea, China ripostează dur la tarifele impuse de Administrația Trump și lovește Occidentul (inclusiv Germania și Japonia) restricționând exportul de ”aur al tehnologiilor”: pământurile rare. Dar măsurile nu vizează doar SUA – ele sunt menite să creeze o bază de negociere și cu Uniunea Europeană – care încă de anul trecut a pus taxe vamale suplimentare pe mașinile chinezești, iar acum caută alte soluții tarifare de-a evita ca supraproducția chinezească să inunde piața europeană.
Suntem deja în plin război economic declanșat de SUA împotriva Chinei – iar miza e deglobalizarea așa cum o știm azi și reglobalizarea după alte criterii și coordonate.
Pentru cei lucizi, modul în care a funcționat până acum globalizarea devenise dăunător viitorului iminent al Occidentului economic:
Comerțul global ajunsese, în ultimul deceniu, toxic – pentru că, pentru prima dată în istorie, ne-a apărut în fața ochilor confruntarea dintre capitalismul liberal de piață și capitalismul de stat.
Adepții teoriei privind comerțul liber și al cooperării economice ignoră, în acest moment, un lucru esențial:
pentru capitalismul liberal de piață NU poate exista comerț liber cu capitalismul de stat tocmai pentru că regulile de administrare a economiei sunt funciarmente diferite, nemaivorbind de diferențele fundamentale privind dreptul muncii și cel al modului de dirijare a celorlalte mijloace de producție –
toate aceste întâlnindu-se în punctul critic al competitivității cu care se intră pe piața globală.
4 exemple de confruntare a capitalismului de piață cu cel de stat. ”Livada de vișini” occidentală
Asa numita ”piață liberă” globală a fost subminată în ultimul deceniu de diferența violentă dintre cele două sisteme în privința acestei competitivități:
1, Deși legislația chineză prevede ziua de lucru de 8 ore și săptămâna de lucru de 5 zile, în realitate, majoritatea industriilor strategice chinezești practică așa numitul sistem ”996” – adică de dimineață de la 9, până seara la 9, 6 zile pe săptămână.
Concediile medicale în China sunt atât de prost plătite încât atât companiile cât și lucrătorii le evită;
pensiile (cu excepția administrației statului) sunt atât de mici, încât întreținerea bătrânilor cade cu precădere în seama familiilor, în cazul că pensionarii nu și-au făcut din timp economii;
zilele libere oficiale în China – între 12 și 15 pe an – sunt, ca regulă generală, recuperate în weekenduri;
presiunea pentru îndeplinirea normelor drastice e uriașă pentru lucrătorul chinez, care suportă sancțiuni severe în cazul că nu le îndeplinește.
E greu de crezut că vreo țară din Occidentul liber și-ar permite o astfel de productivitate utilizând astfel de condiții în piața muncii proprie.
2, Deciziile etatiste privind sursele de bază ale competitivității ignoră orice fel de regulă dacă aceasta îi încurcă socotelile:
e drept că China a făcut progrese oficiale privind ”energia verde”, însă numai în măsura în care prețul energiei nu i-a încurcat competitivitatea: în ultimii 5 ani, producția de energie pe bază de cărbune s-a dublat în China.
3, Decizia politică într-un capitalism de stat ca al Chinei bate orice reguli economice (iar noi știm asta de la deciziile economice ale regimului Ceaușescu): statul poate interveni discreționar – și chiar intervine – finanțând producția mărfurilor de export ca să asigure prețurile de dumping pe piața globală.
Asta nemaivorbind de faptul că China a ținut neapărat să ne arate nu doar prețurile ei, ci și depedențele noastre: Occidentul a văzut criza cipurilor, criza containerelor, ba chiar și ocolul Africii când un vas cu mărfuri s-a răsturnat în Canalul Suez și a tăiat țeava de distribuție către Europa.
4, Prelucrarea pământurilor rare – ca exemplul cel mai spinos – e atât de poluantă, încât entități economice precum UE au lăsa-to în seama Chinei: crescând dependența, la un moment dat, de până la 86%; dependență care nu vizează doar prezentul, ci în special viitorul economiei tehnologice occidentale.
Dacă la acestea adăugăm și avansul tehnologic al Chinei, putem spune că pentru Occident (adică pentru noi) funcționarea globalizării după regulile și criteriile actuale e moarte economică curată, iar viitorul e sumbru:
China abia acum își pune pe masă cărțile, iar partida încă nu a început.
Ne aflăm, într-un fel, în intriga piesei ”Livada de vișini” a lui Cehov – acolo unde angajatul familiei nobiliare s-a îmbogățit folosind banii familiei nobiliare, și – atunci când aceasta ajunge în sapă de lemn – îi cumpără livada de vișini, fala și emblema vremurilor de glorie, și o taie pentru a face un cartier de vile de vacanță.
Poate Occidentul evita acest deznodământ?
3 erori de viziune occidentale. Noaptea nunții între soții îndrăgostiți
Economiștii occidentali, în special cei de stânga, propun insistent – și promovează pe măsură – soluția unei cooperări totale între economia occidentală și economia chineză:
În fapt, ei propun o ”pace economică” între capitalismul liberal occidental și capitalismul de stat.
Dar e greu de crezut că o astfel de pace e posibilă – căci, dacă pui în ecuație toți termenii pe care-i cunoști, nici măcar teoretic nu poate funcționa:
acesta e tocmai impasul în care a ajuns globalizarea.
Trei erori stau într-o astfel de viziune:
1, Se pleacă de la premisa – falsă – că o astfel de cooperare globală e strict economică. În realitate, suntem în fața unei confruntări geoeconomice – acolo unde e vorba despre putere și despre ascendentul unei civilizații asupra alteia – adică la un nivel la care natura umană e dispusă la cooperare numai conjunctural, așteptând un moment de slăbiciune al celuilalt.
În timp ce a furat tehnologie și know-how, iar mai apoi a ajuns să și le producă singură,
China s-a înarmat,
a intrat și a destructurat piețe,
a creat dependențe,
a subminat state și economii – pregătindu-se pentru rolul de al doilea – sau chiar primul – pol de putere globală.
2, Se ignoră că avem în fața ochilor Nu un set de alianțe economice între state de pe diferite continente și cu sisteme politice diferite:
avem în față așa numitul ”triunghi revizionist” – China-Rusia-Iran – o alianță cu scopul declarat de-a lupta împotriva sistemului liberal și democrației occidentale – care va folosi ”piața liberă” nu atât din perspectivă economică, cât mai ales geoeconomică și geopolitică.
Desigur, sunt frumoase imaginile idilice despre cooperarea globală – un picnic tihnit, la care unul aduce carnea de grătar, altul băutura, iar altul desertul:
în realitate, istoria nu consemnează nici măcar un singur caz în care puteri de o asemenea anvergură – cum sunt SUA și cum a ajuns China – au cooperat altfel decât conjunctural și fără să se submineze reciproc de-a lungul cooperării.
Încrederea? Și ea conjuncturală: mitul lui Cain și Abel (amândoi producători – unul de vegetale, celălalt de carne), înainte de-a fi o istorie din Biblia creștină e un arhetip psihologic – îl purtăm în noi de zeci, sute de mii de ani de-a lungul istoriei.
3, Se ignoră faptul că sistemele sociale fundamental diferite nu vor fi niciodată compatibile și nu se vor întâlni altfel decât pe niște resurse brutal de concrete, cum sunt banii, de pildă. Avem, de exemplu, eroarea Europei occidentale (din care facem parte și noi) în privința Rusiei, cu care a crezut că poate coopera până la complementaritate (noi cu tehnologia și know-how-ul, ei cu resursele):
dar o putere militară ca Rusia nu va accepta niciodată o poziție de egalitate cu ceilalți europeni – avem relația descrisă atât de plastic de Vladimir Putin în fața Angelei Merkel (înregistrarea video există, iar reacția cancelarului german e delicioasă), că până și în noaptea nunții există cineva care ia inițiativa și stabilește pozițiile între cei doi îndrăgostiți.
Or, economia – de care vorbim atunci când ne evaluăm poziția față de China și Rusia – nu e numai despre bani, sau producție, sau mărfuri, sau piață:
înainte de-a fi toate acestea, economia e în proporție de 90% despre oameni și despre felul lor de-ași satisface personalitatea dincolo de lupta pentru supraviețuire: de la statutul social al individului, la statutul global al marilor puteri.
Europa de(re)globalizării și deceniul următor
Cum putem ieși noi, Occidentul, din acest melanj de dependențe economice, diferențe societale și avantaje pe care competitorii noștri geoeconomici și adversarii noștri sistemici le-au țesut în jurul nostru?
Măsurile violente luate de administrația Trump au un caracter disruptiv atât de puternic, încât numai viteza cu care ne putem replia ne poate salva relevanța în economia mondială – vorbim aici, firește, de UE.
Va urma o perioadă grea pentru Europa, prinsă între taxele cu care o amenință SUA și taxele pe care se pregătește Europa însăși să le impună Chinei pentru a-și proteja piața de agresivitatea acesteia:
dar dacă își va repatria economia în cursul acestei deglobalizări – care poate ține 5 ani sau 15 ani – șansele unei reglobalizări cu ceilalți jucători economici globali după criterii de compatibilitate sunt mari:
se vor redesena relațiile comerciale cu China, se vor reduce dependențele care au devenit geostrategice, se vor reface relații comerciale cu SUA, Japonia și Global Britain – ca și în timpul celuilalt Război Rece, în care a supraviețuit economic și ruperii dolarului de aur de către Nixon, și măsurilor de demantelare a statului social american și recesiunii provocate a lui Reagan.
Și va avea timp să-și și creeze – asta numai dacă o să vrea – marii jucători economici globali care să o țină pe harta geoeconomiei.
Războiul informațional și bizareriile lui: De la MAGA la MCGL – ”Make China Great at Last”
Un război comercial precum cel în care tocmai am intrat are nevoie – ca orice război – și de unul informațional.
Aici China – ajutată cu generozitate de linia progresistă a stângii americane – pare să fi câștigat până acum partida:
deși unele măsuri luate de administrația Trump au fost o continuare a liniei geoeconomice (și geopolitice) începute în administrația Biden, s-a creat un curent ”antitrumpist” care ignoră chiar și cele mai vizibile rațiuni ale procesului de de(re)globalizare:
Unele narațiuni sunt naive, altele sunt insidioase, altele stupide de-a dreptul – însă două lucruri sar în ochi cititorului de presă și internațională și națională:
-, de la antitrumpism s-a trecut la apologia Chinei – exact așa cum antieuropenismul suveraniștilor din statele UE s-a transformat în simpatie față de Rusia. Toată lumea cade pe spate de admirație în favoarea Chinei – iar dacă nu ești, ai deja eticheta de ”trumpist”.
-, enclavele de stângă progresistă pe care radicalizările hiper-personalizate anti și pro Trump le-au creat, cu finanțări substanțiale (se numesc ”proiecte”, eventual ”proiecte independente”, nu propagandă progresistă), care au târât un moment geoeconomic istoric în zona pur ideologică, ignorând realitatea (nu bună sau rea – ci REALĂ) care a declanșat intrarea pe turnanta unui nou ciclu istoric.
Aceste enclave informaționale – de presă, sau de influenceri – se vor îmbogăți din această afacere:
problema e, însă, la așa numiții ”idioți utili”: fără să știe ce înseamnă pe viu diferența dintre traiul în capitalismul liberal occidental și cel de stat al Chinei, acestor oameni li s-a urât pur și simplu cu binele.
*
Există, în acest război comercial, o perspectivă și mai de deasupra războiului geoeconomic:
o specie inteligentă, și structural împărțită în tabere, a ajuns să producă nu doar pentru supraviețuire, ci și mult mai mult decât are nevoie, consumând energie vitală, abilități îndelung antrenate și resurse naturale: fiecare tabără și le însumează și le investește în războiul de a li le băga pe gât celorlalte tabere, iar pentru asta sunt toate gata să facă orice – și asta, paradoxal, într-un mod legitim:
economia nu e despre mărfuri și producția lor, ci despre natura umană.
Natura umană e implacabilă, dar alegerea modelului de tabără din care facem parte nu.
(Citește și: ”Cristian Grosu / 02/04/25: intrăm în Mica Glaciațiune înainte de (Supra)încălzirea AI. Cum a fost reîntoarcerea de la comunism la capitalism?”)
(Cristian Grosu / Pericolele reale care pasc România în procesul nașterii noii ordini globale. Între Rusia, SUA și Europa. Europa!)
***
Urmărește-ne pe Google News
