Puzzle-ul tocmai ne mai livrează niște piese, tabloul general prinde contur:
Nu scandalul din Biroul Oval, în care Donald Trump și JD Vance au măturat pe jos cu Volodimir Zelenski, reprezintă adevăratul semnal de alarmă:
Ceea ce am văzut cu toții acolo a fost o boare de negociere despre care știm că e ”naturală” – ”inițiații” știu că așa se pune problema în discuțiile din spatele ușilor închise (ba chiar se și înjură uneori) – nenatural e că s-a petrecut totul în fața camerelor de luat de vederi – adică în fața lumii întregi – și dacă urmărim modul în care discuția a degenerat aruncată în aer de Vance ne dăm seama că singura formă de a rămâne în picioare a SUA în fața refuzului lui Zelenski de-a semna Acordul era să saboteze finalul spectacolului:
A reieșit, astfel, că nu Zelenski a refuzat să semneze și a părăsit discuțiile, ci că a fost dat afară – și nu că Trump a încercat să impună condiții inacceptabile, ci că nebunul e Zelenski care nu vrea pace.
Discuțiile vor continua, pentru că adevăratul semnal de alarmă e altul:
Donald Trump, administrația sa, SUA în general – NU negociază cu Rusia lui Putin pacea din Ucraina:
războiul din Uraina nu e pe agenda SUA marea miză a momentului, ci e o chestiune de rang 2 – și nu e de rang 3 tocmai pentru că e prinsă aici, direct sau indirect, și Uniunea Europeană.
Marea miză pentru SUA e, acum, negocierea cu Rusia a împărțirii influenței în Orientul Mijlociu și zona Mării Negre – falia cu Asia, în general – precum și viitoarea relație între cei 3 poli de putere globală – SUA, China, Rusia; dosarul ucrainean e, în aceste discuții, doar o chestiunea sâcâitoare care trebuie rezolvată urgent și cu orice preț pentru Ucraina și pentru Uniunea Europeană.
Astfel că Ucraina are, în acest moment, ca aliat o Americă interesată mai degrabă de a-și recupera, sub forma metalelor rare, ce-a cheltuit până acum – și mai puțin interesată de dreptul internațional, de salvarea unei democrații în sens occidental incipiente la Kiev și de sensul strategic al deznodământului în acest război.
Zelenski știe că va pierde teritorii – rușii nu vor putea fi scoși sub nicio formă din Crimeea – pentru Rusia acolo e un punct strategic pe care nici Turcia nu l-a putut anihila,
că va pierde zona de Est cucerită deja de ruși (și e mai bine să renunțe la ea, pentru că acolo va mocni un conflict permanent alimentat de Rusia, ceea ce ar putea bloca energiile de dezvoltare si occidentalizare ale Ucranei),
că va pierde jumătate din resursele țării – fie prin Acordul cu SUA, fie prin concesiuni pentru reconstrucția țării.
Problema e că SUA nu vor să-i acorde garanții de securitate – probabil că asta a și fost prima condiție pusă de Rusia, înainte de-a trece de subiectul Ucraina și a trece la negocieri pe zone ”mai serioase”:
Ucraina e o poveste europeană și ea trebuie rezolvă de către Uniunea Europeană.
Dar pentru Uniunea Europeană chestiunea e mult mai complicată:
Pentru UE, ecuația ucraineană descrisă mai sus înseamnă, de fapt, o capitulare strategică – de neimaginat din perspectiva occidentală europeană, pentru că ar însemna acceptarea unei slăbiciuni majore: dacă Rusia a obținut ce-a vrut în numai 3 ani fără să pățescă nimic pentru că a încălcat legislația internațională, a invadat un stat vecin, a comis crime de război, e posibil să atace oricând state membre ale Uniunii Europene fără să o poată opri cineva.
Să atace cum?
Să atace cu arme, să invadeze, dar să atace și cum a făcut-o și cum o mai face cu România:
nu e neaparat nevoie de tancuri, bombardamente, morți, răniți, sânge etc:
împotriva României e suficientă influența politico-economică pe scena de la București, acolo unde un regim politic ”prietenos”, ba chiar servil, i-ar pune România la picioare și ar face din ea un cal troian în sânul Uniunii Europene, așa cum a făcut din Ungaria lui Victor Orban. Cu deosebirea că Ungaria ”stă departe”, nu va putea fi niciodată amenințată militar – există multă lume pe scenele politice care a coborât din pod și a scuturat de praf hărțile potrivit cărora ”Europa civilizată se oprește la Carpați”.
Or, în ce privește România – Rusia e deja aici, nu metaforic, ci în cel mai practic mod posibil:
În toamna lui 2021, un grup de politicieni era hotărât să-l cheme în fața Parlamentului pe Eduard Helvig, ca să explice cum de atașamentul românilor față de UE a coborât, pentru prima oară după Căderea lui Ceaușescu, la sub 50% – cum o arătau sondajele ”alea”, nepolitice, ci făcute din perspectiva securității statului.
N-a mai fost atunci cazul, câteva luni mai târziu Rusia invada Ucraina, iar teama i-a făcut pe români să-și urce iar la peste 50% simpatia față de Uniunea Europeană.
Ulterior, pe baza acestor date și folosind targetările pe social media, Rusia și acoliții ei din România au ”redresat” situația și l-au creat în laborator pe Călin Georgescu, concomitent cu fezandarea electoratului pentru mesajele anti-occidentale.
Odată cu luptele de pe frontul informațional, au început și altele mult mai concrete și mult mai periculoase:
Săptămâna trecută, pe 23 februarie, am publicat pe cursdeguvernare.ro o investigație – cum a ajuns Rusia să construiască baza NATO de la Mihail Kogălniceanu – firma Strabag, având ca acționar pe Oleg Deripasca, un oligarh apropiat de Putin – câștiga încă din 2022 (la câteva luni după invadarea Ucrainei) în consorțiu, lucrările la ceea ce ar urma să fie cea mai mare bază NATO din Europa de Est, și primise undă verde de securitate de la serviciile noastre de informații.
Curios lucru: deși au existat proteste inclusiv in partea americană și din partea a cel putin alte două state NATO – și deși acest subiect ar fi trebuit să devină subiectul nr. 1 în România, căci arată gradul de pentrare a României până la serviciile secrete – aproape toată presa din România a a ignorat gravitatea fără precedent a uriașei breșe de securitate și a acestui pericol la siguranța națională:
ignorată și de televizunile mainstream – alea ”pro-occidentale” care toacă tot felul de prostii seară de seară – unde vineri, 28 februarie, la 5 zile după apariția investigației de pe cursdeguvernare, a apărut deja publicitate la Strabag,
și de o bună parte – cea mai vocală – a așa numitei ”presa independentă”, în general – sau aparent – pro-occidentală, dar dependentă fie de telecomenzile fine ale finanțărilor netransparente din străinătate, fie deprinse cu mersul pe sârma dintre ideologii și interesele economice care irigă financiar acele ideologii.
Rusia e deja aici – atât prin defectările din serviciile de informații, cât și prin cele din falanga activă a zonelor militarizate, cât și prin o adevărată clasă socială în care s-au transformat ”diviziile” de pensionari speciali din aceste zone (deprinse cu viața ”autoritaristă”, după principiul ”e prea multă democrație”) – dar și prin interesele economice la care companii cablate la serviciile de informații sunt parte, uneori cu prețul trădării, sau, ca să nu folosim chiar termeni juridici, cu prețul ”breșelor de securitate”.
În urmă cu câțiva ani, Cristian Diaconescu – negociator la începutul anilor 2000 pe diverse zone in integrarea euro-atlantică a României), ne povestea într-un interviu pentru revista Cronicile, cum i s-a atras atenția României de către Polonia, asupra mentalității din serviciile militarizate: o bună parte din galeria de decidenti din aceste structuri din Polonia refuzase, pur și simplu, să lucreze pentru noii aliați euro-atlantici. România a decis atunci să li se ofere ofiterilor superiori care ar fi vrut să plece acasă, o primă de niste zeci de mii de euro și pensionare la tinerețe, pentru a scăpa de falaga anti-occidentală din structurile de securitate și apărare. Au plecat acasă pe multi bani si pe pensii mari, iar azi îi vedem îngroșând rândurile celor care vor ieșirea din NATO, din UE, din orice structură a lumii civilizate cu care abia dacă am apucat se ne obișnuim.
Dar România încă poate alege: NU cred într-o nouă Yalta, România e singura care poate decide – chiar și cu Rusia aici, la București și în orice colț al țării otrăvit de propaganda rusească – de care parte a istoriei rămâne, într-un război care încă se joacă:
E periculos în acest moment și anti-americanismul propagat pe canalele ideologice, căci până Europa se organizează, SUA inca sunt garantul și forța necesară unei rezistențe sau a unei descurajări din partea Rusiei.
Însă marea miză e, pentru România, strângerea rândurilor alături de Uniunea Europeană, care se trezește târziu – summituri la fel de decise și de panicarde cum sunt cele de la Paris și de la Londra ar fi trebuit făcute cu tot atâta determinare încă de la anexarea Crimeii, dar toată lumea a lăsat treaba garanției de securitate numai pe umerii SUA. Dar se trezește.
Dacă România are de mers pe o sârmă, această sârmă nu e cea dintre Occident și Rusia, alegerea asta ar trebui să nici nu intre în discuție:
Sârma e între SUA și Europa:
în același interviu, l-am întrebat pe Cristian Diaconescu de ce îi e cel mai frică în politica noastră externă:
”Cel mai mult mă tem – mi-a răspuns el atunci – că ar putea veni un moment în care ni se va cere explicit să alegem: cu SUA sau cu Germania”.
Să sperăm cu toții că acel moment e încă departe, că avem în față doar niste negocieri aflate la început de drum, și că-i vom putea scoate pe ruși de la București.
PS:
O veste bună, în aceste negocieri:
nici UE nu se poate decurca singură în acest moment, dar nici SUA nu pot ignora Europa în fața deceniului ce vine:
de ani de zile SUA încearcă să convingă europenii să se implice mai mult cu nave și armament în Indo-Pacific, iar europenii le-au răspuns târziu, fără tragere de inimă și cu oferte jenante, pentru a nu deranja China. Până și ăsta e un subiect care să intre la negocieri: dacă se trezește și se organizează, Europa chiar are ce pune pe masă.
(Citește și: ”Investigație / Cum construiește Rusia cea mai mare bază NATO din Europa de Est. În România”)
(Citește și: ””Deșteaptă-te, Bruxelles!”. CRONICILE Nr. 75. Sumarul, titlurile, autorii, coperta”)
(Citește și: ”Cristian Grosu / Miza supraeconomică a României 2025. Georgescu, rușii și românii”)
***
Urmărește-ne pe Google News
