Compensarea salariaților din România pentru munca depusă a reprezentat, în primul trimestru al anului curent, 43,1% din valoarea brută adăugată în economie (VAB), potrivit datelor publicate de Eurostat. Nivelul este echivalent cu 39,6% din PIB, corelat cu datele provizorii furnizate de INS.
Deși partea care revine angajaților din rezultatul economic a fost în creștere față de anul trecut, România rămâne sub valorile consemnate pentru țările din fostul bloc estic și încă mai are de recuperat în raport cu economia situată imediat deasupra la acest capitol, care este și cea mai apropiată ca structură și dimensiuni, Polonia.
Dacă se analizează cifrele prezentate la nivel european, se observă că singurul sector de activitate în care compensarea salariaților a ajuns la media UE este cel bugetar, în timp ce industria prelucrătoare nu atinge 80% din această medie iar construcțiile, în pofida majorărilor de dată recentă, de-abia trec de 60% (vezi tabelul).
În context, o comparație cu situația din Polonia este utilă pentru a vedea care este poziția relativă față de o economie similară situată ceva mai înainte pe drumul apropierii de Occident. Se poate vedea o diferență majoră în agricultură (unde ei au ajuns aproape de nivelul Uniunii), industrie și sectorul-cheie pentru societatea post-industrială, cel de informații și comunicații.
Dacă în construcții nu stau nici polonezii prea grozav, surprinde avantajul românesc pe care îl arată cifrele seci în materie de comerț en-gros și en-detail. După cum și ei vin cu valori care apar a fi exagerat de mari în termeni relativi pe zona de tranzacții imobiliare. De remarcat și faptul că în finanțe și asigurări stăm ușor mai bine, la noi peste media pe economie și la ei sub aceeași medie.
În fine, decalajul este în favoarea lor atât la servicii profesionale, științifice, tehnice și administrative cât și la artă și divertisment. Datele prezentate ne artă cam cât ar urma să mai creștem compensarea salariaților și pe care dintre sectoarele economice ar fi normal să accentuăm acest proces de aliniere la uzanțele medii ( nu cele mai avansate) din UE.
Dincolo de aspectul etic al păstrării unor proporții europene între diferitele sectoare de activitate, ar fi de analizat o apropiere mai rapidă de referința europeană deoarece poziționarea la 80% din media UE implică și venituri mai mici la buget, rezultate din contribuțiile implicit reduse la o serie de bugete gestionate de stat, de la pensii și până la sănătate.
Un nivel mai ridicat al remunerării muncii depuse, ar permite indirect și degrevarea bugetului de stat, obligat prin lege să acopere diferențele între sumele colectate cu destinații clare de la salariați și cele necesare în realitate funcționării domeniilor aflate predominant în sarcina statului.
Altminteri, cu 80% remunerare nu poate rezulta decât cel mult 80% bani la stat. Iar asta dacă am reuși să avem aceleași cote de taxare și aceeași colectare ca în alte țări europene. La noi, și impozitarea e ceva mai mică și colectarea este mult mai slabă. De aici, sumele relativ reduse venite la buget, cronic plasate sub 70% din media UE.
De reținut, însă, majorările compensării salariaților ar trebui să vină selectiv, acolo unde se justifică economic. Exact în ordine inversă decât ne-am apucat noi (într-o măsură mai mică și polonezii), adică în sectorul productiv și de-abia apoi în cel de stat. Care se vede treaba că a ajuns deja la cerințele europene, păstrând proporțiile de nivel de dezvoltare și ar trebui să mai aștepte. Să vină sectorul privat din urmă, în calitate de sursă primară a fondurilor gestionate de stat.
