Am scris până acum despre arhitectura bugetului, despre planuri, despre fondul de competitivitate și despre banii care se înmulțesc. Toate acestea au însă un numitor comun care le poate anula pe toate: în fiecare fabrică modernizată, în fiecare proiect câștigat, în fiecare ecosistem construit trebuie să existe oameni pregătiți. Iar aici România sângerează de ani buni, în tăcere.
Cel mai scump utilaj din România stă oprit. Nu s-a stricat – nu are cine să-l pornească
Închideam episodul trecut cu o frază pe care o repet din ce în ce mai des: poți cumpăra utilaje cu fonduri europene, dar nu poți cumpăra oamenii care să le folosească. Aceasta este realitatea pe care o trăiește, astăzi, aproape fiecare angajator din România: linia de producție achiziționată prin proiect european care rulează la jumătate de capacitate pentru că nu există operatori calificați; comanda refuzată nu din lipsă de utilaje, ci din lipsă de sudori, de CNC-iști, de tehnicieni de mentenanță; investiția amânată nu pentru că nu există finanțare – am arătat în episodul 4 că soluții există -, ci pentru că antreprenorul face un calcul simplu și trist: cu cine?
Deficitul de forță de muncă calificată a devenit prima constrângere de creștere a economiei românești, înaintea accesului la capital și a birocrației. Orice strategie de competitivitate care nu începe de aici începe, de fapt, de nicăieri.
Coeziunea socială nu e „capitolul soft” al bugetului. E infrastructura lui
În negocierile de la Bruxelles s-a încetățenit o ierarhie tacită: capitolele „serioase” – competitivitate, apărare, energie – și capitolul „soft” – cel social. Este o ierarhie falsă și periculoasă: coeziunea socială nu e anexa sentimentală a bugetului european, ci infrastructura pe care se construiește tot restul. Fabrica finanțată prin Fondul European pentru Competitivitate va sta pe loc fără tehnicienii formați prin Fondul Social.
Ecosistemele despre care am scris în episodul 3 sunt, înainte de orice, ecosisteme de oameni. De aceea, bătălia purtată acum la nivel european pentru menținerea unei dimensiuni sociale distincte, cu finanțare separată și protejată, în loc de topirea ei în „plicul” național unic – bătălie în care Parlamentul European s-a poziționat ferm, iar structurile patronale europene au cerut explicit un fond dedicat competențelor – nu este o dispută tehnică între linii bugetare.
Este întrebarea dacă Europa înțelege că, fără investiție programată în oameni, investiția în active devine risipă.
Radiografia pe care o cunoaște orice angajator, dar o ignoră orice buget
Cifrele sunt cunoscute, dar merită puse una lângă alta, pentru că împreună desenează o criză sistemică. Competențe digitale de bază are doar circa un sfert din populația adultă a României – cel mai scăzut nivel din Uniunea Europeană, la mai puțin de jumătate din media europeană. Părăsirea timpurie a școlii rămâne, an după an, printre cele mai ridicate din Uniune, cu vârfuri dramatice în mediul rural.
O parte îngrijorătoare dintre tinerii noștri nu sunt nici în școală, nici în formare, nici pe piața muncii. Iar peste toate, hemoragia demografică: milioane de români activi muncesc în alte economii europene, pe care le fac mai competitive – cu competențele formate, atât cât au fost, din banii publici românești.
Sunt cifre pe care orice angajator le simte „în propria carne”: în posturile care rămân vacante cu lunile, în salariile care cresc mai repede decât productivitatea, în firmele care nu pot să se extindă. Le simte economia întreagă. Doar programarea bugetară pare să nu le simtă.
Depopularea: criza lentă care anulează, în tăcere, orice strategie
Există un risc pe care niciun jalon și niciun indicator de program nu îl surprinde: comunitățile care se sting. Județe întregi pierd, deceniu după deceniu, populație tânără; școlile se închid; dispensarele rămân fără medici; iar în urma lor rămâne o economie locală care nu mai are masa critică nici măcar pentru serviciile de bază, cu atât mai puțin pentru investiții. Am scris în episodul 2 despre programarea pe bazine economice reale – dar bazinele economice sunt, înainte de toate, bazine demografice. Aici se leagă totul: fără oameni nu există nici parteneriat local, nici capacitate administrativă, nici furnizori pentru marile proiecte.
De aceea susțin că viitorul buget european trebuie să trateze depopularea ca pe un criteriu explicit de programare, nu ca pe o notă de subsol statistică: intervenții concentrate în comunitățile aflate la punctul de basculare – acolo unde o școală ținută deschisă, un dispensar funcțional și zece locuri de muncă pot încă inversa tendința – și onestitate strategică acolo unde e nevoie de altă abordare. Politicile care tratează toate localitățile la fel nu sunt echitabile. Sunt doar comode.
Centre comunitare integrate: un singur loc, trei servicii, o șansă reală
La Summitul Comunităților Locale pe care FICSIMM l-a coorganizat la Palatul Parlamentului pe 16 iulie, una dintre concluziile care m-au convins pe deplin a venit din panelul dedicat dimensiunii sociale: nevoia de centre comunitare integrate, care să combine, sub același acoperiș, educația, sănătatea și ocuparea. Logica e aceeași pe care o susțin, pentru firme, când cer hub-uri de consiliere de tip one-stop-shop: omul dintr-o comunitate vulnerabilă nu are resursele – de timp, de bani, de încredere – să alerge între cinci instituții care nu comunică între ele. Mama care își aduce copilul la after-school trebuie să poată face, în aceeași clădire, un curs de calificare; tânărul care vine pentru o adeverință medicală trebuie să iasă cu o programare la consilierul de orientare profesională.
Și tot aici trebuie spus un adevăr elementar, pe care îl ocolim de ani de zile – iar la conferință el a venit, semnificativ, nu dinspre zona socială, ci de la unul dintre vicepreședinții confederației patronale Concordia, reprezentant al industriei românești de software: pentru copilul din mediul rural, accesul la educație nu înseamnă doar o școală pe hartă, ci o masă caldă asigurată zilnic și, acolo unde școala e departe, cazare decentă la internat. Un copil flămând nu învață, iar un copil care face trei ore de navetă pe zi abandonează – oricâte table interactive i-am cumpăra. Programele de tip „Masă sănătoasă” și rețeaua de internate școlare, lăsată să se degradeze după 1990, nu sunt nostalgii – sunt infrastructura minimă a egalității de șanse, finanțabilă integral din fonduri europene.
Serviciile integrate nu sunt un lux administrativ – sunt singurul model care funcționează în comunitățile unde statul a devenit o abstracțiune. Viitorul Fond Social ar trebui să finanțeze astfel de centre ca infrastructură standard a României rurale și mic-urbane, cu personal stabil, nu cu proiecte care mor la finalul perioadei de sustenabilitate.
Alfabetizarea digitală înseamnă participare, nu butoane
O precizare la care țin, pentru că risipim bani europeni pe o neînțelegere: alfabetizarea digitală nu înseamnă să știi să folosești un dispozitiv, ci să poți participa activ, critic și în siguranță la o societate digitală. Am finanțat tablete, table interactive și laboratoare – și era nevoie de ele – dar echipamentele fără pedagogie produc doar consumatori mai rapizi de conținut, nu cetățeni și profesioniști mai capabili.
În era inteligenței artificiale, diferența dintre cine prosperă și cine e manipulat nu o mai face accesul la tehnologie, ci gândirea critică: capacitatea de a evalua o informație, de a distinge o sursă credibilă de una toxică, de a folosi instrumentele AI ca amplificator al competenței, nu ca substitut al ei.
De aceea, poziția pe care o susțin este ca viitoarele programe de competențe să finanțeze, alături de calificările tehnice, competențele transversale – comunicare, rezolvare de probleme, învățare continuă – care nu se demodează la fiecare schimbare tehnologică. Utilajele se amortizează în ani. Gândirea critică, niciodată.
Școala și firma: parteneriatul care la alții e sistem, la noi e excepție
Nicio economie nu și-a rezolvat deficitul de competențe fără să aducă angajatorii în interiorul sistemului de formare – nu ca sponsori ocazionali, ci ca parteneri structurali. Germania o face de generații prin sistemul dual, în care firma și școala își împart formarea ucenicului, iar rezultatul este cel mai mic șomaj în rândul tinerilor din economiile mari europene.
România a copiat forma – avem învățământ dual pe hârtie și câteva insule de excelență reale – dar nu și substanța: implicarea patronatelor în proiectarea calificărilor, finanțarea predictibilă, prestigiul social al meseriei.
Cerința noastră pentru viitorul cadru: parteneriatele educație publică – mediu privat să devină criteriu de finanțare, nu opțiune decorativă – de la curricula co-proiectată cu firmele din bazinul economic local până la stagii plătite din fonduri europene în IMM-uri, nu doar în marile companii care își permit oricum programe proprii.
Cum fac alții: Dublin, Tallinn și lecția răbdării
Irlanda a construit un model pe care îl consider cel mai relevant pentru noi: rețelele Skillnet – grupuri de firme din același sector sau aceeași regiune care își definesc împreună nevoile de formare, contractează împreună furnizorii și primesc cofinanțare publică pentru programe croite pe nevoile lor reale, nu pe oferta inerțială a furnizorilor de training.
Angajatorul comandă, statul cofinanțează, iar banii urmează nevoia – nu invers. Estonia a demonstrat ce înseamnă răbdarea strategică: a început în anii ’90 cu programul Tiger Leap, punând informatica și gândirea computațională în toate școlile, și culege astăzi roadele – una dintre cele mai digitalizate societăți europene și rezultate PISA de top continental, cu o populație de nici un milion și jumătate.
Lecția comună nu e despre bani – ambele țări au cheltuit mai puțin decât risipim noi pe programe fragmentate – ci despre arhitectură și consecvență: sisteme construite împreună cu angajatorii, menținute dincolo de ciclurile electorale. Competențele sunt singura investiție care nu se poate face în regim de urgență. Se face din timp – și în timp – sau nu se face deloc.
Ce cerem pentru viitorul Fond Social: cinci lucruri, toate negociabile acum
Pozițiile pe care FICSIMM le susține în dezbaterea europeană – publice, pe pagina de Resurse a federației (https://ficsimm.eu/resurse/) – se pot rezuma limpede.
Unu: un fond social distinct, cu buget protejat, nu dizolvat în „plicul” național unic – aliniat cu poziția Parlamentului European și a confederațiilor patronale europene, care au cerut ca resursele dedicate competențelor să fie substanțiale și clar identificabile.
Doi: partenerii sociali implicați structural în programarea și monitorizarea intervențiilor – pentru că angajatorii știu, înaintea oricărei statistici, ce competențe vor lipsi peste trei ani.
Trei: finanțare multianuală și predictibilă pentru formare, nu apeluri sporadice care tratează calificarea ca pe un proiect, nu ca pe un sistem.
Patru: țintirea explicită a tinerilor din medii vulnerabile și a comunităților în curs de depopulare – acolo unde un euro investit în oameni are cel mai mare randament social și economic.
Cinci: măsurarea rezultatelor în angajări, salarii și productivitate, nu în diplome eliberate și prezențe la curs. Am absolvit cu toții destule cursuri care n-au schimbat nimic.
Oamenii nu sunt o linie bugetară. Sunt singura care contează
Închei cu o mărturisire de perspectivă. Am citit sute de pagini despre plafoane, ferestre de finanțare și rate de garantare, și am participat la configurarea multora dintre ele – și cred în fiecare dintre instrumentele despre care am scris în această serie. Dar niciun instrument nu a ridicat vreodată o economie. Au ridicat-o, de fiecare dată, oamenii: meseriașul care își face treaba impecabil, inginera care optimizează o linie de producție, profesorul care aprinde o vocație, antreprenorul care nu renunță, care nu pleacă.
Bugetul european 2028 – 2034 va fi, pentru România, exact atât cât vor putea duce oamenii ei – niciun euro mai mult. De aceea, dimensiunea socială nu se negociază la coada listei, ci în fruntea ei.
În episodul următor cobor în „măruntaiele” mașinăriei care stă între acești oameni și banii care le sunt destinați: birocrația – taxa invizibilă pe care o plătim toți, ghișeele care se înmulțesc în loc să se unească și listele de coduri CAEN care decid, în locul economiei, cine merită să se dezvolte.
***
Urmărește-ne pe Google News
