Industrie și resurse: România de mâine din revista presei de azi

Au și răul și prostia și iresponsabilitatea și nepăsarea socotelile lor. Și rostul lor.

Puțini își dau seama cât de bine se asemănă acești ani cu sfârșitul anilor 90 – când lucrurile bune care ne-au adus până aici ieșeau ca iarba prin asfalt din deruta generală.

Și mai puțini sunt cei dispuși să încerce să înțeleagă – ca și cum cei care decid în numele tuturor își văd de-o treabă personală, nu de economia, țara, societatea în care vom continua să trăim. Citind corect în evenimentele mărunte, am putea întrezări ce ne așteaptă. Nu peste mult timp, ci peste, să zicem, 10-15 ani.

Pentru că tot ce se vinde astăzi – și atenție, ceea ce chiar trebuie să se vândă !, căci incompentența și lipsa de măsură a decidentului s-a cancerizat – nu se face în beneficiul României și al poziției ei viitoare în UE, ci în interesul și după socotelile lui, ale decidentului.

Un context: privatizările ”ca pe vremuri”

”Guvernul va acorda ajutoare sociale la Oltchim doar angajaţilor care încasează mai puţin decât salariul mediu pe economie şi după ce va verifica, cu ajutorul primarilor, veniturile totale ale acestora şi bunurile mobile şi imobile aflate în posesie, precum maşini şi locuinţe, afirmă ministrul Muncii. ”O să analizăm fiecare caz în parte, lista va fi nominală. Avem bani pentru 1.400 lei în două tranşe pentru toţi salariaţii, dacă va fi cazul. Nu cred că va fi cazul chiar pentru toţi salariaţii, dar avem bani pentru toţi salariaţii”, a spus ministrul Muncii, Mariana Câmpeanu.

Mașinăria se pune în mișcare, zeci de angajați la stat vor lua foaie cu foaie cei 3000 de nefericiți. Dar NU: miza nu sunt muncitorii decât în măsura în care ne aflăm la doar câteva săptămâni de alegerile parlamentare. O dovedește faptul că, după ani de zile de pierderi și căpușări sub guvernele de toate culorile și deologiile, Oltchim a fost închisă cu doar câteva săptămâni înainte de privatizare – ca pentru a i se ajusta prețul.

Miza este chiar Oltchim – parte a uriașul angrenaj de produs pierderi și arierate, format din companiile pe care finanțatorii ne presează să le privatizăm, naibii, odată.

De fapt, ne aflăm într-un punct de inflexiune asemănător cu cel de la sfârșitul anilor 90.

”Privatizarea integrală a societăţii CFR Marfă până la finele anului ar putea fi amânată în lipsa unui aviz din partea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, a declarat, miercuri, Horaţiu Buzatu, secretar general adjunct în Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii.”.

Și mai putem adăuga: caietul de sarcini pentru privatizarea CRF Marfă a fost modificat astfel încât să fie mai ușor să te înscrii în licitație.

Da, e un moment prost să vinzi, în criză – dar e la fel de prost să păstrezi sursele de pierderi.

Dar nu această logică le dă insomnii sforarilor acestor amânări, tergiversări, reveniri. Dacă privim la companiile de stat care stau la coadă la privatizare (privatizarea ”obligatorie” – cea scrisă în acordurile cu finanțatorii), vedem că orice săptămână de întârzieri înseamnă scurgeti de milioane și zeci de milioane de euro către firmele politice lipite de combinate.

Oltchim, CFR Marfă, Tarom, Complexurile energetice Oltenia, Muntenia, Hidroelectrica etc, etc – fie că urmează să fie vândute integral, sau pe pachete minoritare, sau restructurate și puse sub management privat – toate au un lucru comun: suma obținută prin privatizare e insignifiantă în comparație cu ceea ce rămâne în pierdere statului român, adică nouă, tuturor.
O socoteală pe cazul Oltchim: ce înseamnă 10 milioane de euro în plus sau în minus la privatizare, față de jumătatea de miliard de euro care-i va rămâne pagubă statului prin creanțele AVAS, sau Electrica, sau garanțiile statului puse pentru combinat la bănci? Și crește.

Miza se mută, de fapt, pe alegerea investitorului. Scuze: nu pe alegerea investitorului, ci pe posibilitatea ca, prin acel investitor, România să rămână pe harta economică a Europei. De fapt, asta ar trebui să fie provocarea pentru decidentul politic care privatizează acum, să nu ne trezim că ne-am înschis sau ne-am vândut aiurea industria, pentru ca peste 10 ani să avem o problemă cu locurile de muncă, cu producția, cu competitivitatea – în timp ce importăm ceea ce am fi putut exporta.

Din nefericire, decidentul – că e unul singur, indiferent ce nume i-a dat mama lui sau cum se cheamă partidul care i-a dat drept de semnătură – se comportă, de 22 de ani, ca un simplu intermediar între banii ”poporului” și ”investitor”: nu-l interesează decât să se poziționeze el într-o ecuație anume și să-i iasă comisionul.

On topic: Hilar (dacă nu ar fi de plâns) comunicatul de miercuri, 3 octombrie, al Ministerului Economiei despre ”gravele nereguli” găsite la Compania Națională a Huilei (CNH): pierderi de 120 de milioane de euro provocate de vânzarea sub costurile de producție a cărbunelui, și de dezmățul de 3000 de euro (trei mii de euro) în 3 ani de plimbările și deplasările ”nejustificate” ale conducerii companiei. Făcute, evident, sub mandatul PDL.

Nimic despre firmele căpușă – pentru că, nu-i așa? atacul politic are limite politice, doar n-o să dăm nume (vânzarea cărbunelui sub prețul de producție trebuie că e o înduioșătoare stratagemă de-a păcăli normele europene de ajutor de stat – interzis! – în beneficiul celor care așteaptă la cotitură din CET-urile orășenești, că doar din motive din astea nu se mai ajunge dl. Sorin Oprescu cu banii de subvenție la căldură).

Și vorbim de CNH – adică o companie de stat la care, dacă ai ajuns furnizor de hârtie igienică v-a pus dumnezeu mâna în cap ție, nepoților milionari din contractul ăsta și primilor 4-5 din partidul care te-a făcut furnizor.

Miza viitorului iminent

”Apele Mării Negre fierb acum sub sondele săpate de greii petrolieri ai lumii, dar primul semnal a fost dat de perimetrul românesc Neptun, acolo unde Petrom şi americanii de la ExxonMobil au găsit deja o acumulare de gaze a cărei valoare se ridică la 17 miliarde de euro. Dacă specialiştii din domeniu sunt încă prudenţi, cei implicaţi direct în aceste proiecte, aşa cum este cazul lui Gerhard Roiss, şeful OMV, acţionarul majoritar al Petrom, vorbesc despre rezerve „gigantice”.

Viitorul (adică prosperitatea și influența și ”respectul”) va fi al celor care au două lucruri esențiale: resursele subsolului și mâna de lucru calificată – mai tare, pe burse, ca aurul.

Păstrarea controlului asupra resurselor (sau asupra prețului lor) este una din puținele pârghii pe care o țară slab dezvoltată, de la marginea Europei, ca România, le poate folosi în zbuciumul ei de-a NU rămâne o țară de mâna a doua în uniune.

Zbuciumul cui?

În ianuarie 2012, guvernul dlui Emil Boc pritocise o ordonanță prin care creșteau redevențele (nota bene: nici nu intră în discuție necesitatea privatizării industriei prelucrătoare – dacă e vorba de investitori serioși și cu tehnologie – adă-i, Doamne!). Ordonanța n-a mai ajuns la Monitorul Oficial.
Pe zmeul a făcut-o, din acest punct de vedere, și Victor Ponta – dar cum să ridici problema asta la UE sau pe plan internațional, într-o discuție în care ceilalți bat cu pumnul în masă pentru că ai trimis Curtea Constituțională la prins muște în Cișmigiu?

Două lucruri au ignorat (și încă ignoră) cei doi premieri.

Primul ține de capacitatea de înțelegere a lumii în care trăim, a avantajelor pe care o țară cu resursele României le avea (și încă le mai are) în contextul globalizării, și de maniera în care sunt pregătiți să negocieze în numele unei țări care avea și are tot ce-i trebuie ca să poată negocia.

Cel de-al doilea ține de anticiparea pur economică a faptului că, în curând, banii vor fi puțin diferiți de ceea ce știm noi că înseamnă ei astăzi și că resursele naturale și materiile prime vor aduce avantaje decisive pentru cei care au reurse naturale în loc de bani.Ține, adică, de percepția faptului că în degrigolada generală, câștigători ies cei care știu să profite de faptul că multe lucruri se resetează în economia europeană.

Noi, însă, mai avem încă de discutat și de negociat ce e și ce nu e stat de drept…

În ce măsură ”strategia energetică” a României a avut de câștigat de pe urma ”privatizărilor” resurselor – căci concesiunea pe redevențele binecunoscute către Petrom, de exemplu, e la fel de inutilă pentru economia românească ca o privatizare după care nu-ți mai bați capul? Ce diferență este între România, cu atâtea resurse, și țările care nu au resurse?

N-ar strica – atunci când e vorba de vânzarea activelor statului (în care statul rămâne cu pierderile acumulate, cu datoriile și obligațiile asumate sau garantate vreme de 2 decenii) să recitim povestea lui Dănilă Prepeleac – cel care a dat boii pe-o căruță, căruța pe o capră și capra pe 2 gâște.

Dănilă Prepeleac era un prost. Dar ”decidentul” nostru nu e chiar atât de prost. Problema e că vrea să-și adjudece doar ce-l interesează pe el. Industria, resursele, potențialul – nu sunt decât niște cărți pe care le joacă la o masă la care nu are ce căuta decât dacă dovedește că are ”bonitate”.
Să încercăm să ni-i închipuim – într-un moment atât de important cum e privatizarea a ceea ce a mai rămas din avutul statului român – așa cum s-ar și cuveni: vede cineva pe vreunul din ”liderii” care ne vor cere votul peste câteva săptămâni, bântuind în liniștea nopții prin căminul său și, aprinzând o țigare, să se întrebe, românește, în fața ferestrei de la care așteaptă zorii: ”Cum p… mă-sii să fac, așa încât peste 10 ani România să rămână pe hartă, adică să conteze?”
Dacă ochii minții cuiva văd acest tablou, rog să mă anunțe și pe mine.

Să mai adaug că ”dreapta” vinde invocând vânzarea de dragul vânzării, iar ”stânga” vinde pur și simplu – n-are alta decât să se spună – și nimeni nu vrea să învețe nimic din strategia Poloniei – bunăoară – care știe ea că de aia e capitalismul capitalism, ca în orice negustorie să-ți vezi de interesul și profitul tău, ca individ și în egală măsură ca țară. Ei, care și al cui profit? Ca țară?

***

Cum are să arate și ce are să fie, de fapt, România de peste 10-15 ani – ar trebui să se întrebe românul care înțelege, care are creier și acces la informație cât să poată înțelege – dacă tot s-a hotărât să rămână ”aici”? O țară în care-i bine să-ți faci casă de vacanță la munte, să mergi la pescuit în Deltă și, în rest, să scoți aur și petrol și ”masă verde” (firme din Vest au cumpărat – și, mai ales după 2014 vor cumpăra teren pentru biomasa din care-și vor face în țările lor cotele de biocombustibil)?

Cum să le explic eu, copiilor mei, cu harta în față, că avem tot ce ne trebuie ca să negociem – Dobroge, munte, câmpie, resurse, infrastructură industrială ineficientă dar infrastructură! – adică nu de lepădat) și că merită să rămâi aici pentru că șansa va fi în domeniul cutare sau cutare? Când oricine știe să facă bine ceva fuge în Vest și lasă aici o economie deprofesionalizată, plină de ”bacalaureați profesional” care nu vor ști să bată ca lumea un cui.
Copiilor mei mici. Căci cei mari (peste 20) deja mă iau la mișto și se uită la cei care le vor cere votul peste câteva săptămâni ca la niște primitivi. Ca la niște șmecheri primitivi. Și care, cititind presa zi de zi, au ajuns deja la concluzia că alegerile din România se câștigă din finanțarea clienților economici (de dinauntru sau din afară) lipiți de companiile de stat (așa încât privatizările merg ele și aranjate), iar certificatele de bună purtare din Europa sau din lume se obțin cu negocierea proastă pe resursele naturale.

Nu sunt pesimist: tocmai de aceea mă uit și eu la confruntarea dintre Obama și Rumney, la modul în care se pune problema într-o țară în care 93% din creșterea economică a ultimilor 3 ani a fost adjudecată de 1% din populație și în care totuși e speranță, și sper și eu din toată inima ca în mandatul următor să avem – ca Italia sau Grecia – un premier economist pur-sânge. Dar un economist ”poet”: care să poată vizualiza, cu ochii minții, cum va arăta România peste 10-15 ani în funcție de o decizie sau alta.

Și să decidă în consecință.