Noul Cod Fiscal, propus cu începere din anul 2016, se anunță a fi un viraj periculos în politica fiscală, într-un moment în care aveam asigurată stabilitatea macroeconomică, inclusiv toți cei cinci parametri necesari intrării în anticamera trecerii la moneda unică europeană, așa-numitul mecanism ERM II. În care ar fi trebuit să accedem cel mai târziu în 2017, pentru a adera la Zona Euro conform obiectivului fixat pentru prima jumătate a lui 2019, când România va deține președinția UE.
De altfel, ministrul Finanțelor Publice, Darius Vâlcov, accentuează că ”România are nevoie de o viziune fiscală unitară și de o foarte bună pregătire a economiei pentru momentul intrării în zona euro”.
Dar, tocmai de aceea merge pe ideea că ”beneficiul pentru economie al noului pachet fiscal este unul major, mergând de la creșterea veniturilor clasei de mijloc și la crearea de noi locuri de muncă (scăderea TVA și reducerea fiscalității pentru microîntreprinderile active), până la creșterea veniturilor la bugetul de stat și la creșterea eficienței ANAF”.
”Noile Coduri pot deveni motorul creșterii economice nu doar în 2016, ci în următorii patru ani”, conchide el.
Ceea ce lipsesc din acest peisaj, în care reducerea cvasigeneralizată de taxe și impozite, mizează pe o îmbunătățire radicală a colectării, sunt riscurile asumate dacă nu se îndeplinește scenariul pozitiv al acestei îmbunătățiri. Respectiv dacă bunii platnici vor plăti ca și până acum, dar mai puțin, iar cei care evită fiscalizarea nu vor intra masiv în legalitate, urmare a conștientizării că nu merită riscul.
Oricum, chiar și în varianta ”bună”, oferită publicului spre dezbatere, avem de-a face cu un impact negativ de aproape 1% din PIB asupra veniturilor bugetare, respectiv o diminuare cu 3% a celor din bugetul general consolidat. Impulsionarea creșterii PIB cu 1,7% anul viitor pare lăudabilă dar statul se va vedea într-o poziție ingrată în a satisface angajamentele luate, mai ales în domeniile politicilor sociale și al investițiilor.
Dacă acest efectul negativ asupra veniturilor bugetare se va înjumătăți în 2017 și 2018 ( de la circa -7 miliarde lei în 2016 spre 3,5 miliarde lei) , avantajul de a stimula creșterea economică se va duce la doar ceva mai mult de jumătate de procent de PIB în acei ani, ceea ce nu arată bine în raport cu riscurile asumate.
Pentru a înțelege mai exact miza pusă în joc, ar trebui luat exemplul celui mai important impozit pe consum, taxa pe valoarea adăugată. Pentru a colecta anul viitor undeva în jur de 50 miliarde lei, la o cotă de referință de 20% în loc de 24% și în condițiile în care peste o șesime din coșul de consum al populației ar urma să treacă la cota redusă de 9%, ar trebui să urcăm brusc gradul de colectare undeva la peste 70% față de cam 55% în prezent.
Chiar și așa, în condițiile unei recuperări prin creșterea gradului de încasare de aproape șase miliarde și jumătate de lei, ar urma să pierdem aproape două miliarde de lei la încasări iar ”vrabia de pe gard” să fie mai mică decât ”cioara din mână”. După care ”recuperările” prevăzute scad la doar 0,8 miliarde lei în 2017, pentru a reveni bizar la 2,8 miliarde lei în 2018, tocmai când TVA-ul ar urma să se ducă la 18%.
Reducerea încasărilor din accize, ca urmare a diminuării acestora între 16% și 20%, este și mai discutabilă, mai ales că armonizarea cu practica din vestul continentului se făcuse după un calendar anevoios iar o revenire a prețului mondial al petrolului ar masca parțial sau chiar total în prețul la pompă efectul favorabil pentru buzunarele populației.
De neînțeles este, în absența prezumției de măsură cu iz electoral pentru a obține susținerea celorlalte măsuri este scăderea cotei unice de impozitare de la 16% la 14%, atât pentru impozitul pe venit, cât și ( atenție !) pentru impozit pe profit. Dacă mai adăugăm eliminarea impozit pe dividende, începând cu 1 ianuarie 2016, ”măsura ajută la eliminarea dublei impozitări, la creșterea competitivității României și la menținerea în țară a capitalului”, avem imaginea unei măsuri de stânga-dreapta, care ar putea avea ca efect tocmai defavorizarea centrului și a clasei mijlocii.
O ideea bună pare reducerea fiscalității pentru microîntreprinderile active, în paralel cu penalizarea microîntreprinderilor fără angajați sau cu un salariat ( mergea chiar și până la patru, ca să evităm nepotismele). Asta pentru a stimula dezvoltarea unor întreprinderi care vor să crească, să creeze locuri de muncă și să devină IMM-uri și de a descuraja firmele creeate mai degrabă din motive fiscale.
Cât despre reducerea cotei contribuțiilor de asigurări sociale de stat pentru condiții normale de muncă, din 2017 (vezi prevederile), aceasta apare drept iluzorie în condițiile în care nici acum CAS-ul nu acoperă decât pe trei sferturi plata pensiilor iar raportul dintre salariați și pensionari se va înrăutăți inevitabil.
- Reducere contribuții la angajat, de la 10,5% la 7,5%, de la 1 ianuarie 2017
- Reducere contribuții la angajator, de la 15,8% la 13,5%, de la 1 ianuarie 2017
Rămâne neclar și de ce ar trebui să crească cu 20% ( dacă tot a fost introdus la un nivel mai mare de patru ori decât cel pentru salariați ) actualul plafonul neimpozabil de 1000 lei la veniturile din pensii.
Reamintim că mulți români obțin venituri din diverse surse, care, dacă ar fi să respectăm egalitatea de drepturi prevăzută în Constituție, ar trebui cumulate, aplicată o deducere sau deduceri unitare, și abia apoi impozitate. Apropo, cu indexarea deducerii personale pentru salariați, stabilită la 250 de lei în urmă cu zece ani și rămasă de atunci la același nivel, cum rămâne ?
