Valentin Naumescu / Viitorul preşedinte al Franţei, pro-Rusia. Cercul se strânge. Ce facem?

de Valentin Naumescu | 29.11.2016 .

valentin-naumescu1111Puncte cheie:

  • François Fillon, fost prim ministru sub președinția lui Sarkozy (2007-2012), a câștigat categoric alegerile primare ale dreptei franceze și va candida la Președinția Republicii, în scrutinul programat în aprilie și mai 2017, cu o platformă conservatoare, catolică şi austeră pe plan social, surprinzător de liberală pe plan economic (pentru tradiţia Franţei postbelice), naţionalistă, anti-imigraţionistă şi foarte puţin tolerantă (sau deloc) în planul multiculturalismului, respectiv cu o viziune explicită pro-Rusia în politica externă, un program care se pare că întruneşte două treimi din preferinţele alegătorilor de dreapta;
  • Stânga franceză este la pământ, cu un președinte slab, lipsit de popularitate (nu este sigur, deocamdată, dacă va mai candida pentru al doilea mandat), un premier mediocru dar veleitar și un Partid Socialist de care s-au săturat până şi sindicaliştii, care nu au reușit să relanseze Franța nici pe plan economic, nici pe plan internațional, adâncind declinul fostei mari puteri europene;
  • Cel mai probabil, în turul al doilea, Fillon o va înfrunta pe Marine Le Pen, lidera extremistă, xenofobă şi eurofobă a Frontului Național, cotată în prezent cu 30-35% din intenţiile de vot, căreia îi va lua astfel o bună parte din „pâinea de la gură” şi o va obliga la o repoziţionare ideologică substanţială, la un populism de tip catch-all (dreapta-stânga);
  • În aceste condiţii, Le Pen va juca oportunist şi se va îndrepta, în turul al doilea, spre electoratul dezamăgit şi părăsit al stângii muncitoreşti tradiţionale, de circa 20-25%, cu un discurs ultrapopulist, care va îmbina elementele de mândrie naţională rănită cu cele de protecţionism social, centralism şi etatism puternic, nefiind exclus ca o parte din alegătorii de stânga să o prefere pe Marine Le Pen şi promisiunile ei generaliste în faţa măsurilor economice liberale ale lui Fillon şi să ne trezim, în final, cu o uriaşă surpriză;
  • Întâmplător sau nu, ambii candidați cu șanse pentru intrarea în turul al doilea, Fillon și Le Pen, promovează (re)apropierea Franței de Rusia, un demers pe care îl consider cât se poate de plauzibil în strategia viitoare a Parisului, nu doar o formulă electorală de moment;
  • Avem deci certitudinea unui viitor preşedinte pro-Rusia la Paris, începând din mai 2017. În jurul nostru, cercul se strânge. Susţinătorii apropierii de Rusia sunt, în mod evident, tot mai mulţi. Să nu mai amintim acum de Donald Trump şi de riscurile mandatului său. Să privim doar în Europa. Pe Flancul Estic, pe poziţii de condamnare a ameninţărilor regimului Putin vom rămâne numai noi, polonezii şi balticii. Pe unguri, bulgari, cehi şi slovaci nu se mai poate conta. Ca lider al unei mari puteri europene dispusă să pună la punct pretenţiile Rusiei de a-şi cere înapoi sfera de influenţă, dacă britanicii ies din Uniune, rămâne doar Angela Merkel. Aşa cum scriam săptămâna trecută, numai Merkel poate încerca să mai exercite o presiune semnificativă asupra Moscovei, dar va rămâne singură în acest demers, în cazul concretizării Brexitului. Iar lucrul acesta încă mai este posibil doar fiindcă sensibilitatea ei de est-europeancă trecută de 60 de ani o face să înţeleagă, mai clar şi mai responsabil decât vest-europenii care nu au trăit dincoace de Zidul Berlinului, riscurile unei Rusii care se umflă şi iese din matca frontierelor;
  • Semnalele sunt tot mai multe, tot mai clare, şi vin de peste tot, de unde au avut loc alegeri sau referendumuri anul acesta (nu uităm nici de referendumul din Olanda, din aprilie, în care s-a respins Tratatul de Asociere UE-Ucraina). Nu mai putem ignora, cred, slăbirea unităţii blocului occidental şi a fermităţii care exista acum 2-3 ani împotriva manevrelor externe ale Rusiei. Pe mulţi dintre aliaţii noştri, această dimensiune a politicii lor externe nu îi mai interesează, altele le sunt priorităţile. Nu mai putem pretinde că problema începutului izolării noastre geopolitice, aici, în relaţia de ostilitate pe care o avem cu Rusia, nu există sau nu ar putea să crească în viitorul apropiat. Polonia şi balticii nu ajung. Aşadar, ce facem dacă se schimbă discursul Statelor Unite şi al Uniunii Europene faţă de Rusia? Ne înarmăm, căutăm asocieri regionale şi formate de rezistenţă pe „aliniamentele” strategice actuale, sau ne adaptăm noului context şi ne schimbăm şi noi discursul?

*

François Fillon a fost un premier relativ discret în mandatul prezidenţial al zgomotosului Sarkozy. A fost considerat la vremea respectivă „liberal”, dar aprecierile se făceau cu privire la politicile sale economice şi sociale, la administrarea treburilor curente, ale guvernării de zi cu zi. Rolul de vizionar al premierului este în general mult mai puţin vizibil, în strategiile majore ale Franţei, în comparaţie cu cel al preşedintelui. Nu ştiam, din acest motiv, ce energie naţionalistă şi ce viziune á la Thatcher se ascundea, de fapt, sub masca blândului premier din umbra lui Sarkozy. L-aş fi văzut mai degrabă pe Alain Juppé un preşedinte care să aducă un plus de stabilitate Franţei şi de spirit de echipă Uniunii Europene, alăturându-se perfect moderaţiei şi politicilor pro-europene ale Angelei Merkel. Dar suportul pentru Fillon a fost dublu, în alegerile primare din partidele de dreapta, faţă de cel pentru Juppé, dezavantajat probabil şi de cei 71 de ani ai săi.

Astăzi, vedem cum mediile franceze şi occidentale ni-l prezintă pe candidatul Fillon drept un „conservator” sobru şi dur, adept al austerităţii sociale, naţionalismului, intoleranţei culturale (s-a exprimat explicit împotriva multiculturalismului liberal şi a declarat recent că „Franţa nu doreşte să fie un stat multicultural”) militând, în schimb, în favoarea revenirii la valorile catolice tradiţionale ale Franţei.

Mai adaug doar speculaţia că, dacă Fillon va intra în campania adevărată pentru prezidenţialele din primăvara lui 2017, cu ideile economice viguroase de dreapta cu care a câştigat alegerile primare (creşterea vârstei de pensionare, creşterea numărului de ore de muncă pe săptămână pentru bugetari de la 35 la 39 şi plata a doar 37, reducerea masivă a schemei de posturi a administraţiei guvernamentale etc.) s-ar putea să împingă electoratul de stânga în braţele „generoase” ale lui Marine Le Pen, căreia îi va fi uşor să combine naţionalimul, xenofobia şi eurofobia care au dus-o deja la peste 30%, cu promisiuni de etatism puternic şi protecţie socială pentru francezii sadea (o clonă franceză a discursului lui Trump), şi gata surpriza la alegeri!

Bun, asta ne interesează mai puţin pe noi, veţi spune, în fond e vechiul clivaj al „celor două Franţe”, vechea tensiune ideologică între Franţa stângistă, intelectuală, urbană, sindicalistă, a marilor demonstraţii studenţeşti, a marilor spirite ale culturii franceze moderne inspirate de sloganul populist al Revoluţiei, liberală şi tolerantă din punct de vedere politic, multiculturală, dar slăbită economic şi societal în ultimele decenii, aşadar Franţa statului providenţial intrată într-un declin evident, pe de o parte, şi Franţa catolică, rurală, conservatoare şi naţionalistă, cu ambiţii de mare putere europeană şi globală, corporatistă şi neo-gaullistă dacă vrem să spunem aşa, liberală doar din perspectivă economică, cu alte cuvinte Franţa antreprenoriatului, a clasei mijlocii şi a fermierilor, pe de altă parte. Ambele sunt la fel de „franceze”, la fel de legitime în raport cu moştenirea Franţei moderne, chiar dacă niciuna nu este perfectă iar platformele pe care se fundamentează ascund, în fiecare caz, vulnerabilităţi şi riscuri deloc neglijabile.

Ceea ce ne interesează pe noi, în contextul analizei de faţă, este strict raportarea Franţei la Rusia şi modul în care schimbarea acestei raportări, devenită aproape o certitudine din 2017, poate influenţa strategia la nivelul Uniunii Europene şi al NATO.  

O (re)apropiere Franţa-Rusia nici nu ar fi atât de surprinzătoare, istoric vorbind. Au mai fost perioade în care cele două mari puteri s-au aflat de aceeaşi parte a baricadei (inclusiv în cele două războaie mondiale, de exemplu) sau au avut cel puţin relaţii calme, neutre, depinzând în general, invers proporţional, de calitatea relaţiilor dintre Franţa şi Germania, în care Rusia acţiona ca o contrapondere pentru realizarea echilibrului de putere de pe continent. Au fost, desigur, şi perioade de conflict, culminând cu războaiele napoleoniene. Dar şi atunci regula proporţionalităţii inverse în relaţia cu Germania a funcţionat, căci Prusia era încă slabă iar Napoleon credea că va putea să domine întreaga Europă. În schimb, la începutul secolului al XX-lea, înainte de Revoluţia din 1917, când Germania unificată se întărea spectaculos, relaţiile ruso-franceze erau chiar foarte bune, pe plan politic, economic, militar şi cultural.

Nici în timpul Războiului Rece, cu toată apartenenţa Franţei la NATO şi la Uniunea Europeană, relaţiile Uniunii Sovietice cu Parisul nu erau atât de ostile precum erau cele cu Statele Unite, Marea Britanie şi R.F.G. Între Franţa şi Rusia mai existau schimburi şi colaborări sporadice sau chiar vizite la nivel înalt, cum a fost cea a lui Gorbaciov la Paris, în 1985. Franţa părea atunci puterea moderată, puntea de legătură între Occident (anglo-americani) şi Rusia.

Venind şi mai aproape, în războiul ruso-georgian din 2008, Sarkozy a fost liderul occidental cel mai şters în condamnarea agresiunii Rusiei, aşa cum Franţa a fost destul de greu convinsă de Germania şi Polonia să accepte aplicarea de sancţiuni la nivelul Uniunii Europene împotriva Rusiei, după anexarea Crimeei. Ne amintim, desigur, şi de uriaşul contract Mistral, semnat în ianuarie 2011 de Franţa şi Rusia, la care Franţa a trebuit să renunţe cu mare părere de rău în 2014, la presiunea aliaţilor europeni şi nord-americani, pe fondul crizei ucrainene.

Reapropierea franco-rusă face parte deopotrivă din platforma lui François Fillon şi a lui Marine Le Pen. Mai rar un asemenea consens. Nu am nicio îndoială că această idee nu s-ar baza pe sondaje de opinie care arată că francezii nu (mai) percep Rusia ca pe un rival. Tot aşa cum, în momentul în care Donald Trump a spus că va colabora cu Putin, ştia bine că acest lucru nu îi va provoca prejudicii electorale, fiindcă ostilitatea în relaţia cu Rusia, fie şi cu Rusia regimului Putin, nu mai are fundament la nivelul opiniei publice occidentale. Acesta este lucrul care ar trebui să ne îngrijoreze cel mai tare. Sensibilitatea noastră rusofobă nu mai este împărtăşită în Vest, unde ameninţarea unui război nuclear cu „Imperiul Răului” (celebra formulă a lui Reagan din anii 80) nu mai există iar solidaritatea cu Estul Europei, în absenţa intereselor concrete, este o vorbă în vânt.

După 1918 cel puţin, odată ce Austro-Ungaria şi Imperiul German s-au prăbuşit, Franţa nu a mai avut mari interese în Europa de Est sau în Balcani. Le-a avut atâta timp cât asta însemna erodarea Puterilor Centrale, adică a Berlinului şi a Vienei. Astăzi, interesele strategice ale Franţei sunt incomparabil mai mari în Magreb şi Africa de Vest, sau în Liban şi Siria, de exemplu, decât la Marea Baltică sau la Marea Neagră.

Relaţia cu Berlinul şi miza Uniunii Europene e singura care a reţinut Franţa de la a-şi îmbunătăţi relaţiile economice şi comerciale cu Federaţia Rusă, dacă nu şi pe cele politice. Dar dacă noul preşedinte al Franţei va considera, din vara lui 2017, că miza unei bune relaţii cu Rusia devine mai mare decât miza protecţiei Europei de Est?

Recentul scandal Franţa-Polonia pe tema contractului achiziţionării de elicoptere (guvernul conservator de la Varşovia a anulat vechiul contract al guvernului liberal cu Franţa şi a decis cumpărarea de aparate de zbor de la americani, în condiţiile în care Franţa vedea acest contract cu Polonia ca pe o compensare pentru pierderea „politică” a contractului Mistral) ne arată că Franţa ar putea să nu mai înţeleagă de ce ar trebui să-şi sacrifice în continuare oportunităţile economice de pe piaţa rusească, atâta timp cât interesele financiare ale Franţei pe Flancul Estic al Uniunii Europene şi al NATO rămân destul de mici, în comparaţie cu cele ale Germaniei, de exemplu. Pe această direcţie ar trebui înţeleasă şi iniţiativa franco-germană a Apărării Europene Comune apărută imediat după Brexit, nu atât ca armată comună, cât ca utilizare de tehnologie militară comună, de tip european (a se citi tehnologie militară franceză) la nivelul întregii Uniuni Europene.

Dacă Franţa îşi schimbă politica externă în relaţia cu Rusia, după mai 2017, şi va face presiuni pentru schimbarea politicii Uniunii Europene în ansamblu faţă de Rusia, României nu îi va fi uşor să continue pe linia actuală. Mai rămâne pilonul Merkel, cât mai rămâne. Aşteptăm cu interes maxim primele săptămâni sau luni de mandat la Casa Albă ale preşedintelui Donald J. Trump. Până în primăvara anului viitor ne va fi clar cât a fost butaforie electorală şi cât va face concret din ceea ce a promis.

Tot până atunci vom şti şi dacă Marea Britanie iese într-adevăr din Uniunea Europeană sau dacă guvernul conservator încearcă să amâne decizia finală şi să se eschiveze, prin organizarea de alegeri generale în primăvară, urmate de un vot negativ pe Brexit în noul Parlament de la Londra.

Anul 2017 va fi crucial din perspectiva relaţiilor Occidentului şi ale României cu Rusia.  Până la începutul verii ne vom da seama pe cine mai putem conta şi pe cine nu, pe acest „front” strategic Vest-Est, în războiul hibrid declanşat de Rusia pentru recuperarea sferei de influenţă regională, pe care a avut-o până la destrămarea Uniunii Sovietice, şi în care o parte din naţiunile de pe Flancul Estic (nici acelea toate, din păcate) speră să nu se mai întoarcă niciodată.

Publicat la data de 29.11.2016 .

Lasa un comentariu


DIN ACEEASI CATEGORIE

Mariana Bechir

PIAROM: Tabloul salariaților – economia lunecă spre domenii necompetitive. Dezechilibrele regionale care îngrijorează

În 2016, numărul salariaților cu studii superioare s-a diminuat, în timp ce totalul angajaților cu studii generale a crescut, comparativ cu 2015, este principala...Citeste mai departe »

Marin Pana

E drept că la Educație suntem ultimii, dar la Cultură suntem și mai jos

România a mai încasat o lingură de lemn de la Eurostat, odată cu publicarea raportului referitor la situaţia Culturii în ţările membre ale UE....Citeste mai departe »

Victor Bratu

München: Efortul Europei de-a înțelege mesajele SUA și Rusiei. Germania și Marea Britanie decid cooperarea militară aprofundată

Mandatul lui Donald Trump la Casa Albă a debutat cu un grad semnificativ de incoerență în ceea ce privește politica externă. Vicepreședintelui Mike Pence...Citeste mai departe »

Victor Bratu

Totul despre negocierile Brexit, în cifre: 21 de rapoarte UE – cea mai completă colecție de date privind complexitatea negocierilor

O ”gaură neagră” de 10 miliarde euro în bugetul UE, peste 20.000 de acte normative, 1.800 de britanici aflați pe statele de plată ale...Citeste mai departe »

Marin Pana

Contul curent pe 2016 – pe minus cu peste 4 miliarde de euro. Excedentul din servicii a acoperit 80% din deficitul pe bunuri

Contul curent al balanței de plăți a înregistrat anul trecut un deficit de 4.118 milioane euro, rezultat de peste două ori mai slab decât...Citeste mai departe »
Valute 234:
4.5190 lei
4.2856 lei
5.3429 lei

OPINII & EDITORIAL

Cristian Grosu / Sorry, e cam șocant: de ce, realmente, NU se poate fără mită în România

Cristian Grosu

Textul de mai jos e pentru cei dispuși să lase ipocrizia de-o parte. Cine nu poate, să nu se obosească. Știm cu adevărat în...Citeste mai departe »

Cristi Dănileț / Pe înțelesul tuturor: Decizia CCR privind abuzul în serviciu

Cristi Danilet

Celebra, de acum, OUG 13/2017 și-a propus modificarea textul din Codul penal care reglementa abuzul în serviciu sub pretextul că ar exista o decizie...Citeste mai departe »

Die Hard / Die Easy

Marin Pana

Dacă ar fi să punem marea problemă într-o singură frază, ea ar suna cam așa : Detaşarea de rezultatele economice/implicarea în rezultatele electorale a...Citeste mai departe »

Valentin Naumescu / “Ordinea post-occidentală” a lui Lavrov… Altul e pericolul

Valentin Naumescu

Puncte cheie: De câteva zile se scrie cu emoție și cu frenezie despre noua “ordine post-occidentală”, așa-zisul concept (cam mult spus) lansat de ministrul...Citeste mai departe »

Daniel Dăianu / Euro și “războiul valutar”’: nu economia Germaniei este problema!

Daniel Daianu

Voci din noua administratie republicana reproseaza Germaniei ca ar fi avantajata in relatiile comerciale internationale datorita unui nivel subevaluat al euro –care ar explica...Citeste mai departe »

Radu Crăciun / Ruleta rusească a statisticilor în Balcani: povestea unui tehnocrat

Radu Crăciun

 Pentru ca planuri de cheltuieli bugetare excesiv de optimiste sa para de fapt realiste este nevoie de venituri bugetare estimate in acelasi spirit. Pentru...Citeste mai departe »

Cristian Grosu / Cei puțini și cei mulți: România iminentă și România unei lumi periculoase

Cristian Grosu

Cuvântul cheie al acestor ani e ”ireversibil”. Cheie: exact ca în imn – trecerea pragului critic de la care normalitatea intră în faza de...Citeste mai departe »

Cristian Diaconescu / OUG 13, protestele și statul de drept de la București: o privire de dincolo de granițe

Cristian Diaconescu

Situaţia în România este tensionată din cauza unor proiecte de acte normative, care atât prin conţinut cât mai ales prin modalitatea de promovare au...Citeste mai departe »

Valentin Naumescu / Europa şi lumea se schimbă periculos. Tocmai acum derapează România?

Valentin Naumescu

Puncte cheie: Nu se putea un moment mai prost în care România să cadă în dizgrația Occidentului, pe o temă care marchează o vulnerabilitate...Citeste mai departe »

Cristi Dănileț / Ordonanța de marți noapte pe înțelesul tuturor

Cristi Danilet

Adoptare. În noaptea de 31 ian/1 febr 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 92/2017 Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 13/2017 care...Citeste mai departe »

Valentin Naumescu / „Ucenicul” în acţiune: răscolirea Americii şi a lumii. Unde duce „revoluţia” lui Trump?

Valentin Naumescu

Puncte cheie: Pe măsură ce trec zilele şi apar, una după alta, ordonanţele de la Casa Albă, se conturează tot mai clar profilul intern...Citeste mai departe »

Cristian Grosu / Mocirla statului de drept și inflexiunea istorică: Justiția, de la prestări Servicii la servicii Anticorupție

Cristian Grosu

Azi, în ianuarie 2017, România se află într-un nou – și foarte mare, poate cel mai mare – impas, care-i afectează atât funcționarea pe...Citeste mai departe »

Îndatorarea României cu încă 24-30 miliarde de euro în următorii 4 ani se joacă chiar acum

Cristian Tudorescu

Mediul economic asteapta cifrele de buget pe 2017 si estimarile de crestere economica pe care se bazeaza Guvernul. Cel mai simplu lucru este sa...Citeste mai departe »

Gabriel Biriș / Unde ducem (sau unde o duce cine-o duce) legislația fiscală?

Gabriel Biris

Printr-o mișcare fulger, în ședința de guvern de vineri, 6 ianuarie, guvernul a aprobat o ordonanță de urgență (OUG 3/2017) de modificare a Codului...Citeste mai departe »

Valentin Lazea / Următoarea provocare pentru elitele României

Valentin Lazea

Primul deceniu petrecut de România în interiorul Uniunii Europene a fost un succes incontestabil, aşa cum o arată numeroase analize recente. Chiar dacă inegalitatea...Citeste mai departe »

Guvernare cu faţă umana

Cristian Grosu

Cristian Grosu / Doru exportatoru și Constituția lui Doru. Și viața lui Doru în țara lui Doru

N-am să uit niciodată privirea lui Doru (personaj real), în acel miez de zi din acel miez de vară din 1999. Luciditatea sadică cu...Citeste mai departe »

De interes

sigle Centrul de Resurse Juridice Centrul Român de Politici Europene Expert Forum Institutul pentru Politici Publice Pro Democrația România Curată Societatea Academică Română