Valentin Naumescu / Viitorul preşedinte al Franţei, pro-Rusia. Cercul se strânge. Ce facem?

de Valentin Naumescu | 29.11.2016 .

valentin-naumescu1111Puncte cheie:

  • François Fillon, fost prim ministru sub președinția lui Sarkozy (2007-2012), a câștigat categoric alegerile primare ale dreptei franceze și va candida la Președinția Republicii, în scrutinul programat în aprilie și mai 2017, cu o platformă conservatoare, catolică şi austeră pe plan social, surprinzător de liberală pe plan economic (pentru tradiţia Franţei postbelice), naţionalistă, anti-imigraţionistă şi foarte puţin tolerantă (sau deloc) în planul multiculturalismului, respectiv cu o viziune explicită pro-Rusia în politica externă, un program care se pare că întruneşte două treimi din preferinţele alegătorilor de dreapta;
  • Stânga franceză este la pământ, cu un președinte slab, lipsit de popularitate (nu este sigur, deocamdată, dacă va mai candida pentru al doilea mandat), un premier mediocru dar veleitar și un Partid Socialist de care s-au săturat până şi sindicaliştii, care nu au reușit să relanseze Franța nici pe plan economic, nici pe plan internațional, adâncind declinul fostei mari puteri europene;
  • Cel mai probabil, în turul al doilea, Fillon o va înfrunta pe Marine Le Pen, lidera extremistă, xenofobă şi eurofobă a Frontului Național, cotată în prezent cu 30-35% din intenţiile de vot, căreia îi va lua astfel o bună parte din „pâinea de la gură” şi o va obliga la o repoziţionare ideologică substanţială, la un populism de tip catch-all (dreapta-stânga);
  • În aceste condiţii, Le Pen va juca oportunist şi se va îndrepta, în turul al doilea, spre electoratul dezamăgit şi părăsit al stângii muncitoreşti tradiţionale, de circa 20-25%, cu un discurs ultrapopulist, care va îmbina elementele de mândrie naţională rănită cu cele de protecţionism social, centralism şi etatism puternic, nefiind exclus ca o parte din alegătorii de stânga să o prefere pe Marine Le Pen şi promisiunile ei generaliste în faţa măsurilor economice liberale ale lui Fillon şi să ne trezim, în final, cu o uriaşă surpriză;
  • Întâmplător sau nu, ambii candidați cu șanse pentru intrarea în turul al doilea, Fillon și Le Pen, promovează (re)apropierea Franței de Rusia, un demers pe care îl consider cât se poate de plauzibil în strategia viitoare a Parisului, nu doar o formulă electorală de moment;
  • Avem deci certitudinea unui viitor preşedinte pro-Rusia la Paris, începând din mai 2017. În jurul nostru, cercul se strânge. Susţinătorii apropierii de Rusia sunt, în mod evident, tot mai mulţi. Să nu mai amintim acum de Donald Trump şi de riscurile mandatului său. Să privim doar în Europa. Pe Flancul Estic, pe poziţii de condamnare a ameninţărilor regimului Putin vom rămâne numai noi, polonezii şi balticii. Pe unguri, bulgari, cehi şi slovaci nu se mai poate conta. Ca lider al unei mari puteri europene dispusă să pună la punct pretenţiile Rusiei de a-şi cere înapoi sfera de influenţă, dacă britanicii ies din Uniune, rămâne doar Angela Merkel. Aşa cum scriam săptămâna trecută, numai Merkel poate încerca să mai exercite o presiune semnificativă asupra Moscovei, dar va rămâne singură în acest demers, în cazul concretizării Brexitului. Iar lucrul acesta încă mai este posibil doar fiindcă sensibilitatea ei de est-europeancă trecută de 60 de ani o face să înţeleagă, mai clar şi mai responsabil decât vest-europenii care nu au trăit dincoace de Zidul Berlinului, riscurile unei Rusii care se umflă şi iese din matca frontierelor;
  • Semnalele sunt tot mai multe, tot mai clare, şi vin de peste tot, de unde au avut loc alegeri sau referendumuri anul acesta (nu uităm nici de referendumul din Olanda, din aprilie, în care s-a respins Tratatul de Asociere UE-Ucraina). Nu mai putem ignora, cred, slăbirea unităţii blocului occidental şi a fermităţii care exista acum 2-3 ani împotriva manevrelor externe ale Rusiei. Pe mulţi dintre aliaţii noştri, această dimensiune a politicii lor externe nu îi mai interesează, altele le sunt priorităţile. Nu mai putem pretinde că problema începutului izolării noastre geopolitice, aici, în relaţia de ostilitate pe care o avem cu Rusia, nu există sau nu ar putea să crească în viitorul apropiat. Polonia şi balticii nu ajung. Aşadar, ce facem dacă se schimbă discursul Statelor Unite şi al Uniunii Europene faţă de Rusia? Ne înarmăm, căutăm asocieri regionale şi formate de rezistenţă pe „aliniamentele” strategice actuale, sau ne adaptăm noului context şi ne schimbăm şi noi discursul?

*

François Fillon a fost un premier relativ discret în mandatul prezidenţial al zgomotosului Sarkozy. A fost considerat la vremea respectivă „liberal”, dar aprecierile se făceau cu privire la politicile sale economice şi sociale, la administrarea treburilor curente, ale guvernării de zi cu zi. Rolul de vizionar al premierului este în general mult mai puţin vizibil, în strategiile majore ale Franţei, în comparaţie cu cel al preşedintelui. Nu ştiam, din acest motiv, ce energie naţionalistă şi ce viziune á la Thatcher se ascundea, de fapt, sub masca blândului premier din umbra lui Sarkozy. L-aş fi văzut mai degrabă pe Alain Juppé un preşedinte care să aducă un plus de stabilitate Franţei şi de spirit de echipă Uniunii Europene, alăturându-se perfect moderaţiei şi politicilor pro-europene ale Angelei Merkel. Dar suportul pentru Fillon a fost dublu, în alegerile primare din partidele de dreapta, faţă de cel pentru Juppé, dezavantajat probabil şi de cei 71 de ani ai săi.

Astăzi, vedem cum mediile franceze şi occidentale ni-l prezintă pe candidatul Fillon drept un „conservator” sobru şi dur, adept al austerităţii sociale, naţionalismului, intoleranţei culturale (s-a exprimat explicit împotriva multiculturalismului liberal şi a declarat recent că „Franţa nu doreşte să fie un stat multicultural”) militând, în schimb, în favoarea revenirii la valorile catolice tradiţionale ale Franţei.

Mai adaug doar speculaţia că, dacă Fillon va intra în campania adevărată pentru prezidenţialele din primăvara lui 2017, cu ideile economice viguroase de dreapta cu care a câştigat alegerile primare (creşterea vârstei de pensionare, creşterea numărului de ore de muncă pe săptămână pentru bugetari de la 35 la 39 şi plata a doar 37, reducerea masivă a schemei de posturi a administraţiei guvernamentale etc.) s-ar putea să împingă electoratul de stânga în braţele „generoase” ale lui Marine Le Pen, căreia îi va fi uşor să combine naţionalimul, xenofobia şi eurofobia care au dus-o deja la peste 30%, cu promisiuni de etatism puternic şi protecţie socială pentru francezii sadea (o clonă franceză a discursului lui Trump), şi gata surpriza la alegeri!

Bun, asta ne interesează mai puţin pe noi, veţi spune, în fond e vechiul clivaj al „celor două Franţe”, vechea tensiune ideologică între Franţa stângistă, intelectuală, urbană, sindicalistă, a marilor demonstraţii studenţeşti, a marilor spirite ale culturii franceze moderne inspirate de sloganul populist al Revoluţiei, liberală şi tolerantă din punct de vedere politic, multiculturală, dar slăbită economic şi societal în ultimele decenii, aşadar Franţa statului providenţial intrată într-un declin evident, pe de o parte, şi Franţa catolică, rurală, conservatoare şi naţionalistă, cu ambiţii de mare putere europeană şi globală, corporatistă şi neo-gaullistă dacă vrem să spunem aşa, liberală doar din perspectivă economică, cu alte cuvinte Franţa antreprenoriatului, a clasei mijlocii şi a fermierilor, pe de altă parte. Ambele sunt la fel de „franceze”, la fel de legitime în raport cu moştenirea Franţei moderne, chiar dacă niciuna nu este perfectă iar platformele pe care se fundamentează ascund, în fiecare caz, vulnerabilităţi şi riscuri deloc neglijabile.

Ceea ce ne interesează pe noi, în contextul analizei de faţă, este strict raportarea Franţei la Rusia şi modul în care schimbarea acestei raportări, devenită aproape o certitudine din 2017, poate influenţa strategia la nivelul Uniunii Europene şi al NATO.  

O (re)apropiere Franţa-Rusia nici nu ar fi atât de surprinzătoare, istoric vorbind. Au mai fost perioade în care cele două mari puteri s-au aflat de aceeaşi parte a baricadei (inclusiv în cele două războaie mondiale, de exemplu) sau au avut cel puţin relaţii calme, neutre, depinzând în general, invers proporţional, de calitatea relaţiilor dintre Franţa şi Germania, în care Rusia acţiona ca o contrapondere pentru realizarea echilibrului de putere de pe continent. Au fost, desigur, şi perioade de conflict, culminând cu războaiele napoleoniene. Dar şi atunci regula proporţionalităţii inverse în relaţia cu Germania a funcţionat, căci Prusia era încă slabă iar Napoleon credea că va putea să domine întreaga Europă. În schimb, la începutul secolului al XX-lea, înainte de Revoluţia din 1917, când Germania unificată se întărea spectaculos, relaţiile ruso-franceze erau chiar foarte bune, pe plan politic, economic, militar şi cultural.

Nici în timpul Războiului Rece, cu toată apartenenţa Franţei la NATO şi la Uniunea Europeană, relaţiile Uniunii Sovietice cu Parisul nu erau atât de ostile precum erau cele cu Statele Unite, Marea Britanie şi R.F.G. Între Franţa şi Rusia mai existau schimburi şi colaborări sporadice sau chiar vizite la nivel înalt, cum a fost cea a lui Gorbaciov la Paris, în 1985. Franţa părea atunci puterea moderată, puntea de legătură între Occident (anglo-americani) şi Rusia.

Venind şi mai aproape, în războiul ruso-georgian din 2008, Sarkozy a fost liderul occidental cel mai şters în condamnarea agresiunii Rusiei, aşa cum Franţa a fost destul de greu convinsă de Germania şi Polonia să accepte aplicarea de sancţiuni la nivelul Uniunii Europene împotriva Rusiei, după anexarea Crimeei. Ne amintim, desigur, şi de uriaşul contract Mistral, semnat în ianuarie 2011 de Franţa şi Rusia, la care Franţa a trebuit să renunţe cu mare părere de rău în 2014, la presiunea aliaţilor europeni şi nord-americani, pe fondul crizei ucrainene.

Reapropierea franco-rusă face parte deopotrivă din platforma lui François Fillon şi a lui Marine Le Pen. Mai rar un asemenea consens. Nu am nicio îndoială că această idee nu s-ar baza pe sondaje de opinie care arată că francezii nu (mai) percep Rusia ca pe un rival. Tot aşa cum, în momentul în care Donald Trump a spus că va colabora cu Putin, ştia bine că acest lucru nu îi va provoca prejudicii electorale, fiindcă ostilitatea în relaţia cu Rusia, fie şi cu Rusia regimului Putin, nu mai are fundament la nivelul opiniei publice occidentale. Acesta este lucrul care ar trebui să ne îngrijoreze cel mai tare. Sensibilitatea noastră rusofobă nu mai este împărtăşită în Vest, unde ameninţarea unui război nuclear cu „Imperiul Răului” (celebra formulă a lui Reagan din anii 80) nu mai există iar solidaritatea cu Estul Europei, în absenţa intereselor concrete, este o vorbă în vânt.

După 1918 cel puţin, odată ce Austro-Ungaria şi Imperiul German s-au prăbuşit, Franţa nu a mai avut mari interese în Europa de Est sau în Balcani. Le-a avut atâta timp cât asta însemna erodarea Puterilor Centrale, adică a Berlinului şi a Vienei. Astăzi, interesele strategice ale Franţei sunt incomparabil mai mari în Magreb şi Africa de Vest, sau în Liban şi Siria, de exemplu, decât la Marea Baltică sau la Marea Neagră.

Relaţia cu Berlinul şi miza Uniunii Europene e singura care a reţinut Franţa de la a-şi îmbunătăţi relaţiile economice şi comerciale cu Federaţia Rusă, dacă nu şi pe cele politice. Dar dacă noul preşedinte al Franţei va considera, din vara lui 2017, că miza unei bune relaţii cu Rusia devine mai mare decât miza protecţiei Europei de Est?

Recentul scandal Franţa-Polonia pe tema contractului achiziţionării de elicoptere (guvernul conservator de la Varşovia a anulat vechiul contract al guvernului liberal cu Franţa şi a decis cumpărarea de aparate de zbor de la americani, în condiţiile în care Franţa vedea acest contract cu Polonia ca pe o compensare pentru pierderea „politică” a contractului Mistral) ne arată că Franţa ar putea să nu mai înţeleagă de ce ar trebui să-şi sacrifice în continuare oportunităţile economice de pe piaţa rusească, atâta timp cât interesele financiare ale Franţei pe Flancul Estic al Uniunii Europene şi al NATO rămân destul de mici, în comparaţie cu cele ale Germaniei, de exemplu. Pe această direcţie ar trebui înţeleasă şi iniţiativa franco-germană a Apărării Europene Comune apărută imediat după Brexit, nu atât ca armată comună, cât ca utilizare de tehnologie militară comună, de tip european (a se citi tehnologie militară franceză) la nivelul întregii Uniuni Europene.

Dacă Franţa îşi schimbă politica externă în relaţia cu Rusia, după mai 2017, şi va face presiuni pentru schimbarea politicii Uniunii Europene în ansamblu faţă de Rusia, României nu îi va fi uşor să continue pe linia actuală. Mai rămâne pilonul Merkel, cât mai rămâne. Aşteptăm cu interes maxim primele săptămâni sau luni de mandat la Casa Albă ale preşedintelui Donald J. Trump. Până în primăvara anului viitor ne va fi clar cât a fost butaforie electorală şi cât va face concret din ceea ce a promis.

Tot până atunci vom şti şi dacă Marea Britanie iese într-adevăr din Uniunea Europeană sau dacă guvernul conservator încearcă să amâne decizia finală şi să se eschiveze, prin organizarea de alegeri generale în primăvară, urmate de un vot negativ pe Brexit în noul Parlament de la Londra.

Anul 2017 va fi crucial din perspectiva relaţiilor Occidentului şi ale României cu Rusia.  Până la începutul verii ne vom da seama pe cine mai putem conta şi pe cine nu, pe acest „front” strategic Vest-Est, în războiul hibrid declanşat de Rusia pentru recuperarea sferei de influenţă regională, pe care a avut-o până la destrămarea Uniunii Sovietice, şi în care o parte din naţiunile de pe Flancul Estic (nici acelea toate, din păcate) speră să nu se mai întoarcă niciodată.

Publicat la data de 29.11.2016 .

Lasa un comentariu


DIN ACEEASI CATEGORIE

Iulian Soare

Pulsul națiunii 2017: Doar 48% din români mai cred că apartenența la UE este un lucru bun; 62% cred că țara e pe un drum greșit

Procentul românilor care consideră că apartenența la UE este un lucru bun a scăzut de la 54%, în luna martie acest an, la doar...Citeste mai departe »

Marin Pana

Contul curent: Nerezidenții reunță la depozitele în lei, ”căpșunarii” trimit acasă tot mai puțin, deficitul traversează pragul de 4 mld. euro

Contul curent al balanței de plăți a înregistrat pe primele opt luni ale anului în curs un deficit de peste patru miliarde de euro,...Citeste mai departe »

Marin Pana

Creşterea PIB 2015, majorată la 4% în varianta definitivă: observațiile la care ne constrânge experiența

INS a anunțat pentru anul 2015 valoarea definitivă a PIB de 712.658,5 milioane lei în preţuri curente, respectiv un ritm de creştere în termeni...Citeste mai departe »

Vladimir Ionescu

Vânzarea terenurilor către străini: Ghid european pentru protejarea de tranzacțiile speculative

Comisia Europeană a emis miercuri setul de îndrumări cu privire la ce pot face statele membre pentru a-și proteja terenurile agricole de amenințări precum...Citeste mai departe »

Marin Pana

Inflația: record al ultimilor 4 ani – alimentată de combustibili şi majorarea veniturilor. Și continuă urcușul

Potrivit datelor comunicate de INS, România a înregistrat în septembrie 2017 o creştere a prețurilor faţă de luna precedentă de 0,50%, cea mai mare...Citeste mai departe »

OPINII & EDITORIAL

Valentin Naumescu / Şi Cehia? Europa Centrală se scufundă în euroscepticism. Cât timp mai rezistă opţiunea proeuropeană în România?

Valentin Naumescu

Puncte cheie: După virajul recent al Austriei spre o dreaptă conservatoare contondentă, care va coabita tot mai dificil cu Bruxellesul, apropiatele alegeri parlamentare din...Citeste mai departe »

Gabriel Biriș / Mutarea contribuțiilor: Calcule, probleme și posibile soluții

Gabriel Biris

Vara anului 2017 a adus un noian de reglementări noi care vizează fie direct, fie indirect legislația muncii, mai toate având scopul declarat de...Citeste mai departe »

Radu Crăciun / Suntem inundați cu bani. Ce urmează?

Radu Crăciun

Tentatia diversilor analisti sau lideri de opinie de a anticipa viitorul prin prisma evolutiilor istorice nu conteneste sa ma uimeasca. Pentru ca este dovada...Citeste mai departe »

Cronica unei Președinții anunțate … (I)

Gabriela Drăgan

Se apropie cu pași repezi momentul în care România va prelua Președinția Consiliului UE. În fapt, au mai rămas 15 luni până la 1...Citeste mai departe »

Cristian Grosu / Un doctorat cu prim-viceguvernatorul: noua mare problemă a economiei private

Cristian Grosu

Pare halucinant că nu știm azi cum va arăta fiscalitatea peste 3 luni? și că n-am știut acum 6 luni cum o să arate...Citeste mai departe »

Justiția în România – din perspectiva cazurilor Poloniei și Ungariei. ”Armele” Comisiei și severitatea reacțiilor

Horațius Dumbravă

Din capul locului, precizez poziția și experiența de pe care vorbesc: am fost membru al comitetului executiv al rețelei consiliilor judiciare din Uniunea Europeană...Citeste mai departe »

Pensiile românilor de azi şi de mâine – cum se poate da cu stângul în dreptul

Marin Pana

După ce a naţionalizat parţial „de facto” pensiile a şapte milioane de români, Executivul caută, în lipsă acută de bani, să amputeze pilonul doi...Citeste mai departe »

Mircea Coșea / Taxarea giganților internetului: situația și problemele

Mircea Coşea

Reuniunea de la Tallin din 16-17 septembrie a miniștrilor de finanțe din țările membre ale Uniunii Europene s-a încheiat cu un comunicat  privind realizarea...Citeste mai departe »

Siegfried Mureșan / Reforma bugetului UE post-2020, oportunitate sau amenințare

Siegfried Muresan

Bugetul Uniunii Europene (UE) este un buget al investițiilor, iar predictibilitatea veniturilor este esențială. De aceea, o întrebare legitimă pe care trebuie să ne-o...Citeste mai departe »

Valentin Naumescu / Turcia post-kemalistă se înarmează din Rusia. Regândirea spațiului de securitate din sud-estul NATO, centrată pe România

Valentin Naumescu

Puncte cheie: Deși anticipată de câteva luni, semnarea contractului de 2,5 miliarde de dolari prin care Turcia cumpără din Rusia sisteme de apărare antirachetă...Citeste mai departe »

Prognoze şi Tudose

Marin Pana

Atenție la această eroare a primului ministru: Premierul României a atras atenţia reprezentanţilor FMI („am chemat reprezentanţii FMI”, „ultimele două prognoze le-au cam greşit”)...Citeste mai departe »

Cristian Grosu / Cele 10 porunci ale României economico-sociale către cei câțiva inconștienți de la butoane

Cristian Grosu

Nu mai e o joacă: ceea ce acum câteva luni socoteam doar simple diversiuni și spectacol de incompetență, intră în lucru de săptămâna viitoare...Citeste mai departe »

Cristian Grosu / Justețe și Justiție. Erorile în care se bălăcește ministrul Toader și momentul de răscruce al clemenței față de corupție

Cristian Grosu

Dl. Tudorel Toader, ministrul Justiției, pare decis să schimbe din temelii Codurile. Pregătește terenul, citează latinește, strecoară ca pe niște aluzii principiile după care...Citeste mai departe »

Gabriel Biriș / Un nou experiment fiscal: Contul defalcat de TVA – sau cum reinventăm roata

Gabriel Biris

După deja discutatele și uitatele subiecte fiscale (impozitul pe gospodării, impozitul pe cifra de afaceri și taxa de solidaritate) care au pus pe jar...Citeste mai departe »

Dan Bădin / Cum ne afectează propunerile de modificări fiscal-bugetare din noul program de guvernare

Dan Bădin

Indiferent de statut profesional, culoare politică sau nivel al veniturilor, cu toții am fost prinși în ultimele zile în febra discuțiilor ocazionate de noul...Citeste mai departe »

De interes

sigle Centrul de Resurse Juridice Centrul Român de Politici Europene Expert Forum Institutul pentru Politici Publice Pro Democrația România Curată Societatea Academică Română