Valentin Naumescu / Surpriza alegerilor din Polonia. Un nou Orbán în Europa? Continuă întărirea platformelor naţionalist-conservatoare

Când spun „surpriză”, referindu-mă desigur la înfrângerea candidatului Platformei Civice, de orientare liberală (partidul care guvernează de opt ani în cea mai mare ţară postcomunistă din Europa Centrală, înregistrând un succes economic incontestabil) am în vedere cel puţin trei motive.

În primul rând, Polonia fusese excepţia fericită în timpul crizei economice europene, exemplul pozitiv invidiat de mai toate guvernele de pe continent, practic singura ţară din Uniune care a menţinut rate de creştere ale PIB în perioada critică 2009-2011, precum şi ulterior.

În al doilea rând, pentru că sondajele de opinie dinaintea scrutinului îl indicau pe preşedintele în funcţie, liberalul Bronislaw Komorowski, drept lider detaşat în topul simpatiilor polonezilor, cu o rată de încredere de 68%. De la încredere la votul efectiv este însă un drum destul de lung, pe care blândul şi elegantul Komorowski, la cei 63 de ani ai săi, descendent al unei vechi familii de aristocraţi polonezi (tatăl său a fost diplomat, la finalul carierei ambasador în România), nu l-a mai parcurs. Şi-a acceptat înfrângerea cu onoare şi demnitate, dar nu fără o oarecare stupoare.

În al treilea rând, nu a contat nici faptul că guvernarea de succes a Platformei Civice a contribuit la obţinerea de către Polonia, în toamna lui 2014, a funcţiei de Preşedinte al Consiliului European, deţinută în prezent de fostul premier de la Varşovia, Donald Tusk, ceea ce indică o recunoaştere internaţională la cel mai înalt nivel a prestigiului şi influenţei Poloniei pe scena politico-diplomatică a Europei.

Nimic din toate acestea nu a contat, se pare, la momentul votului. Sau, mai corect spus, nu au fost elemente suficiente pentru a contrabalansa dorinţa de schimbare a majorităţii alegătorilor (cca. 51,5% după finalizarea numărării voturilor), în special a tinerilor. Cum a fost posibil şi, mai ales, ce semnifică această neaşteptată schimbare a „stării de spirit” a societăţii poloneze? Cum a pierdut bătălia orientarea pro-europeană, liberală şi moderată, în faţa unei opţiuni puternic contestatare, de esenţă anti-europeană şi anti-sistem, considerată de mulţi comentatori locali şi străini ca fiind naţionalistă, „justiţiară” şi populistă, tocmai într-o ţară în care, ce-i drept privind de la distanţă, ai fi putut spune că oamenii au toate motivele să fie mulţumiţi?

Simplul fapt că au trecut opt ani de guvernare liberală şi, de regulă, după opt ani lumea vrea schimbare, indiferent cât de bine au mers lucrurile, nu cred că explică întru-totul victoria conservatorului Duda. E mai mult decât atât. În fond, Komorowski era preşedinte titular doar din 2010, după alte câteva luni de interimat, survenite în urma accidentului aviatic din aprilie 2010, în care şi-a pierdut viaţa fostul preşedinte, conservatorul Lech Kaczynski. Guvernul lui Donald Tusk în schimb se instalase, într-adevăr, în noiembrie 2007, ceea ce a a lăsat probabil impresia unui regim liberal care durează de opt ani.

Pe de altă parte, dintr-o perspectivă europeană mai largă, am menţionat în articole anterioare declinul liberalismului politic într-o serie de democraţii europene reprezentative, având în capul listei Germania, Marea Britanie şi Franţa (unde liberalismul a fost practic încorporat în programele marilor partide de centru-dreapta, cele explicit liberale „topindu-se” lamentabil), dar continuând cu Italia, Spania, ţările scandinave, Ungaria, Grecia etc. Am observat, în analizele la care fac referire, şi polarizarea politică tot mai accentuată a acestor societăţi, între conservatori şi socialişti.

Cauzele schimbării din Polonia sunt însă mai profunde decât cele are ţin de obişnuita alternanţă la putere, la patru, opt sau doisprezece ani. Dacă ne referim doar la regiunea noastră, cred că începe să se simtă o schimbare de generaţie, de spirit şi de ciclu intelectual în Europa postcomunistă, cu declinul generaţiei liberale şi pro-europene care şi-a afirmat crezul politic în anii 90, şi cu apariţia unei generaţii naţionalist-conservatoare pentru care democraţia liberală şi Uniunea Europeană nu mai reprezintă valori absolute. Nu întâmplător, în Polonia majoritatea alegătorilor liberali (ai lui Komorowski) au fost cei de peste 45 de ani, în timp ce naţionalist-conservatorii, radicalii şi euroscepticii vin puternic din urmă, pe valul generaţiei foarte tinere şi oarecum debusolate cultural şi educaţional, lipsită de memoria substanţială a comunismului dar prinsă în mrejele unor capcane ideologice pe cât de superficiale, pe atât de nocive.

Andrzej Duda, un avocat şi politician conservator de 43 de ani, candidatul Partidului Lege şi Dreptate, considerat până mai ieri un reprezentant al eşalonului al doilea al politicii poloneze („rangul doi” din toate punctele de vedere), a câştigat pe linie: şi primul, şi al doilea tur al prezidenţialelor. În primul tur, a avut un avans la limită, de doar 1%, fiind practic la egalitate cu segmentul votanţilor liberali. În confruntarea decisivă cu preşedintele în funcţie, două săptămâni mai târziu, a beneficiat însă de majoritatea voturilor candidatului venit pe poziţia a treia, cu peste 20% în primul tur (mai precis 59% dintre aceste voturi), adică ale lui Pawel Kukiz, un fost star rock iubit de tineri (nucleul votanţilor săi), cu vederi eminamente conservatoare şi naţionaliste. Electoratul lui Kukiz a înclinat aşadar decisiv balanţa în favoarea dreptei naţionaliste, eurosceptice.

Discursul „raţional” a pierdut în faţa celui „radical”, pentru a respecta dihotomia electorală (artificială oare?) propusă chiar de preşedintele în exerciţiu al ţării. Duda a tunat însă mai tare şi a fost mai convingător în criticile sale decât a fost Komorowski în soluţiile de continuitate propuse, câştigătorul având şi o campanie electorală mai agresivă şi mai bine făcută. A speculat din plin şomajul de 24% din rândul tinerilor (în unele ţări mai vechi ale Uniunii Europene şomajul la tineri este de peste 50%), subfinanţarea sistemului public de sănătate (tot mai mulţi polonezi din clasa mijlocie apelează la sistemul clinicilor private) şi a celui de educaţie, dificultăţile de creştere a copiilor în familiile cu venituri modeste, decalajul de dezvoltare între vestul şi estul Poloniei (fiind votat masiv în regiunile estice mai sărace ale ţării, în timp ce în vest a câştigat Komorowski), a deplâns plecarea din ţară a peste două milioane de polonezi după aderarea la Uniunea Europeană în 2004, a promis reindustrializarea ţării, într-un cuvânt a „demolat” toată aura de succes şi arhitectura politico-economico-socială a celei de-a treia republici poloneze, cerând, într-un discurs care a amestecat copios populisme de dreapta cu populisme de stânga, o reconstrucţie generală dar destul de neclară ca sensuri, soluţii şi resurse a Poloniei. Şi oamenii l-au crezut.

Avem toate motivele să anticipăm acum că alternanţa la putere va fi deplină după alegerile parlamentare din octombrie şi că noul preşedinte Duda va desemna un premier conservator, din partea Partidului Lege şi Dreptate (condus de fostul premier Jaroslaw Kaczysnki), foarte probabil cu ajutorul şi prin cooptarea la putere a lui Pawel Kukiz, care a şi anunţat că va forma o listă pentru scrutinul de peste câteva luni. Deci, „maurii” liberali şi-au făcut datoria, maurii pot să plece. Jocurile sunt ca şi făcute. Polonia îşi va schimba profilul politic, devenind probabil mai puţin cooperantă în Uniunea Europeană şi mai asertivă, dacă ne amintim frecventele sincope şi blocaje produse în mandatul lui Lech Kaczynski, care tensionaseră la maxim relaţia Bruxelles-Varşovia. Vechi clivaje societale şi conflicte dure, cu trimiteri spre trecutul mai mult sau mai puţin recent al Poloniei, se vor redeschide. Dacă tradiţia conservatoare va fi respectată, inclusiv relaţia cu Rusia va deveni şi mai contondentă decât în prezent. Dar, pe de altă parte, nu aş exagera pericolele legate de revenirea la putere a Partidului Lege şi Dreptate sau de noua preşedinţie de la Varşovia, Andrzej Duda fiind totuşi mai tânăr şi probabil mai flexibil decât gemenii Kaczynski, care aduseseră Poloniei renumele unui „partener dificil” (politicos spus) în Uniunea Europeană. Nu cred că noua echipă va dori să izoleze Polonia de nucleul puterilor decizionale de la Bruxelles. Rămâne de văzut, ca situaţie particulară, şi care va fi relaţia între noul preşedinte Duda şi Donald Tusk, preşedintele Consiliului European, ştiindu-se că în trecut fraţii Kaczynski şi Partidul lor, Lege şi Dreptate, nu au avut deloc o relaţie bună cu premierul Tusk.

Polonia nu este chiar departe de noi, nici la propriu, nici la figurat. Cu o defazare de 8-10 ani, evoluţiile politice de la vest de noi s-ar putea replica aici. Ar trebui să fim mai atenţi la ce se întâmplă în jurul nostru, la formele posibile de manifestare a democraţiei dezamăgite, mai ales că există precedentul Viktor Orbán, tot foarte aproape de fruntariile noastre. Pe baza aceluiaşi mecanism cultural-politic, ne putem aştepta, în anii care vin, la o consolidare a platfomelor naţionalist-conservatoare, radicale şi eurosceptice şi în foarte pro-occidentala Românie de astăzi.

Ceea ce pare în prezent nesemnificativ ca potenţial electoral poate căpăta mâine proporţii alarmante, pe fondul erodării opţiunilor politice clasice, să le spunem din „mainstream”, şi desigur al corupţiei revoltătoare din sistemul nostru politico-administrativ. La urma urmei, Polonia era una din ţările-fanion ale orientării pro-europene şi pro-atlantiste, relativ stabilă şi ferită de tentaţiile populismelor de orice fel, şi, cu atât mai mult cu cât rezultatele guvernării liberale au fost bune, răsucirea electoratului este şi mai surprinzătoare.

Există un început cert de schimbare a sensibilităţii politice în Europa, care anunţă un nou ciclu intelectual şi o nouă paradigmă. Cea a integrării pare epuizată. Platformele naţionalist-conservatoare, identitare, contestatare, radicale şi populiste sunt în creştere, ca reacţie la globalizare, la amalgamarea etniilor, raselor, religiilor şi grupurilor socio-profesionale precum şi la incertitudinea explozivă, toate acestea fiind fenomene care îi fac pe oameni să se teamă pentru viitorul lor şi să îşi dorească diverse forme de protecţie şi stabilitate.

Transformările de care vorbim sunt, desigur, lente şi uneori insesizabile. Dar, dacă privim în urmă, spre ultimii zece ani să zicem, de la respingerea Tratatului Constituţional (2005) încoace, macro-tendinţele politice din Uniunea Europeană prind totuşi un contur ameninţător.