O imagine puternică sparge rutina începutului de săptămână. Teroare la Sydney, pe malul Pacificului de sud, în însorita şi prospera Australie, unul dintre cele mai atractive şi binecuvântate locuri de pe pământ, unde până şi englezii protecţionistului Cameron vor să emigreze.
Două simboluri civilizaţionale se suprapun brusc, şocant, dramatic, în vitrina unei cafenele agreabile din centrul faimoasei metropole: urarea Merry Christmas de la marca elveţiană de ciocolată Lindt, cu litere aurii, prietenoase, şi steagul negru islamic, vorbind despre Allah – unicul Dumnezeu şi profetul său, Mahomed. Este, probabil, şi aş adăuga din nefericire, imaginea anului, simbolul atât de relevant, de crud şi de intens al uriaşului clivaj săpat cu ură şi sânge, între civilizaţia occidentală şi islamismul politic al ultimelor decenii.
La ora la care scriu aceste rânduri nu ştiu cum se va finaliza atacul terorist de la Lindt Chocolate Cafe. Din perspectiva acestui război al modelelor culturale profunde ale lumii în care trăim, are de fapt mai puţină importanţă. Acest episod punctual se va termina cu sau fără victime. Dar tensiunea între cele două viziuni divergente asupra vieţii va continua. Noi crize ar putea erupe în zilele, săptămânile şi lunile următoare, în oraşele strălucitoare şi bogate ale lumii, opunând paradigma individualist-liberală a lumii de inspiraţie occidentală (să considerăm Australia parte a acestei lumi, prin istoria şi etosul ei, deşi geografia ne spune altceva) şi cea întunecat-dogmatică a unui Coran prost lecturat şi interpretat, tradus catastrofal în codul unui islamism militantist de esenţă criminală.
De o parte, spaţiul democraţiilor liberale, care pun preţ pe viaţă, libertăţi şi demnitate umană, care gustă confortul discret-religios şi burghez al sărbătorilor, cu oameni relaxaţi savurând o cafea într-un local elegant, înainte de Crăciun, cu sentimentul proiectelor împlinite, al reuşitelor personale sau cel puţin al speranţelor pentru viitor, de partea cealaltă ura colcăitoare a unor eşuaţi de la periferia societăţii, lucrând la planuri secrete de distrugere a bucuriei occidentale, indiferenţi până la urmă faţă de riscul pierderii propriilor lor vieţi nefericite, cu convingerea că Allah le va mai dărui oricum alte vieţi mai bune. Între cele două lumi, pare că nu mai este nimic de negociat. Sunt pur şi simplu sensibilităţi şi trăiri diferite, ireconciliabile, ale umanităţii.
Recent, o Comisie a Senatului Statelor Unite a dat publicităţii un amplu Raport cu privire la metodele şi tehnicile de tortură folosite în închisorile secrete ale CIA, după noiembrie 2002 (se pare, până în 2004-2005), pentru a obţine informaţii utile de la suspecţii de terorism. Fireşte, programul „interogaţiillor consolidate”, un eufemism al torturii instituţionalizate derulate de statul american pe teritoriul unor ţări aliate, contra unor sume cash plătite direct din valize unor funcţionari locali, pentru a le cumpăra tăcerea, urma la vremea respectivă şocului şi disperării produse în Statele Unite de abominabilele atacuri teroriste de la 11 septembrie 2001, care au făcut exact 2996 victime dar, mai mult decât atât, au terifiat comunitatea naţiunilor civilizate şi, nu e o vorbă prea mare, au schimbat lumea în care trăim.
În viziunea ofiţerilor anchetatori, nimic nu era aşadar interzis pentru a obţine informaţii care ar fi „putut salva vieţi nevinovate” (şi poate chiar au salvat, aşa cum spune John Brennan, directorul CIA, pe care aş fi tentat să-l cred), evitând repetarea unor atacuri de monstruozitatea celor din 9/11. În faţa unor tragedii şi suferinţe de asemenea proporţii, noi, muritorii de rând, susţinători ai drepturilor omului, putem face cu greu judecăţi morale comparative. Ce e mai oribil? Ce e mai condamnabil, violenţa teroriştilor sau violenţa apărătorilor valorilor liberale? Ce e justificat şi ce nu? Umanitatea şi conştiinţa noastre sunt puse serios la încercare.
Ca oameni, vedem argumente şi contra-argumente la fel de răscolitoare, şi într-un sens, şi în celălalt. Demnitatea umană a fost adânc afectată, în înţelesul ei cel mai sensibil. Ca specialişti însă, putem vedea cum tabloul relaţiilor Occidentului cu lumea islamică s-a deteriorat continuu iar numărul adepţilor grupărilor fanatice a crescut, nu numai în ţările majoritar musulmane, dar recent şi prin racolări din ţările europene şi, în general spus, occidentale. Este suficient un număr de lideri fundamentalişti şi câteva mii sau zeci de mii de adepţi pentru ca suspiciunea şi anatema să cadă asupra unor întregi comunităţi. Exagerările devin inevitabile. Este limpede că ceva nu merge în ecuaţia acestei mega relaţii inter-culturale şi inter-civilizaţionale şi, dincolo de limitarea atacurilor teroriste (atât de necesară, dealtfel), problema de fond nu a fost rezolvată, ci adâncită. Spirala urii urcă vertiginos.
Din păcate, nu întrevăd o soluţie imediată în acest război al sistemelor de viaţă. Ura, violenţa şi teroarea cu care radicalii islamici vor trata sistemul instituţional politico-economic global şi modul de viaţă liberal vor continua. Amalgamarea religiilor, etniilor şi raselor în urma globalizării şi migraţiei a făcut, oarecum paradoxal, ca riscul confruntării şi ciocnirii identităţilor să fie mai mare, nu mai mic, aşa cum se credea acum 25-30 de ani, când globalizarea era abia la începutul marii sale ofensive strategice. Samuel Hungtington a avut, fără îndoială, dreptate în celebra sa The Clash of Civilizations, dar remarca acestuia venea totuşi mai târziu, în perioada 1992 (primul lui articol pe această temă) – 1996 (anul apariţiei propriu-zise a cărţii), deci mult după optimismul iniţial al ofensivei libertăţilor de orice fel, al pieţei globale şi liberalizărilor politice, economice, culturale, comunicaţionale.
Acum, prin deschiderea şi interconectarea lumilor (religioase, naţionale, culturale etc.) şi prin oferirea de instrumente de comunicare accesibile (de la Internet şi media online, la Facebook şi telefonul mobil), prin dezvoltarea reţelelor de transport şi aprovizionare imense, cine vrea să distrugă vieţi poate să o facă infinit mai uşor, mai devastator şi mai senzaţional decât în anii ’70, să zicem, când lumea era mai închisă, mai celulară, mai uşor de supravegheat. Prin reluarea unui clişeu atât de larg răspândit, să admitem şi noi că trăim într-o lume globalizată, interconectată, „plată” (cum ar spune Thomas friedman în The World is Flat), dar mult mai nesigură.
Şi totuşi, deşi premisele sunt acum nefavorabile, afirm că marele demers politic de reconciliere inter-culturală şi inter-civilizaţională trebuie început de undeva, urgent. Războiul devastator al paradigmelor concurente de înţelegere a vieţii trebuie oprit! Nu e vorba de a negocia cu teroriştii, ci de a oferi perspective şi şanse educaţionale şi materiale mai bune unor populaţii care au pierdut pariul istoric cu dezvoltarea şi modernizarea. Terorismul îşi trage seva din frustrările adânci ale unei lumi subterane, marginale din toate punctele de vedere, adesea ignorate de mainstream-ul celor integraţi. Şi, când spun periferie, am în vedere inclusiv pe cei care, deşi aparent integraţi social, cu studii şi locuri de muncă mai mult sau mai puţin respectabile în angrenajul Sistemului, nutresc în ascuns nemulţumiri reale sau patologice faţă de lumea occidentală. O ură pe care nici măcar salariul şi traiul relativ decent din ţările dezvoltate nu o mai pot vindeca, precum şi o neînţelegere (dezaprobare) profundă a sensului politic al lumii. Fac aceste precizări tocmai pentru a atrage atenţia că riscul cel mai mare îl reprezintă astăzi „terorismul intern”, derulat prin racolarea unor cetăţeni naturalizaţi sau chiar născuţi în democraţii liberale (Statele Unite, Marea Britanie, Canada, Franţa, Australia etc.), şi nu cel planificat în statele aparţinând formal lumii islamice.
Desigur, ar exista teoretic şi varianta impunerii respectării ordinii şi valorilor occidentale prin forţă instituţională crescută, prin control şi coerciţie din partea sistemului, dar costurile vor fi imense, de ambele părţi. Nu poate continua la infinit această teroare a bombei neştiute. Nu putem trăi tot timpul cu groaza dispozitivului criminal din avion, din sala de teatru, mall sau cafenea. Ar însemna că al Qaeda, Statul Islamic sau oricine ar fi de partea duşmanilor libertăţii au câştigat, de fapt, partida. Nu bomba în sine, ci însăşi teama că ea ar putea exista, undeva pe aproape, aruncă în aer liniştea şi bunăstarea clasei mijlocii care savurează satisfacţiile capitalismului, oriunde în lume. Apoi vin tortura, închisorile secrete, crunta vânătoare de terorişti, disperarea de a îi afla urgent. Apoi din nou explozia unui dispozitiv capacană sau luarea de ostateci, ca „sfântă răzbunare”.
Suferinţa naşte suferinţă, violenţa atrage violenţă. Nevroza terorismului, a urii celui diferit şi a confruntării totale va denatura viaţa generaţiei copiilor noştri. Ceva trebuie să se schimbe, ceva trebuie încercat pentru a opri acest război. Cine şi cum ar putea întrerupe cercul vicios?
***
Valentin Naumescu este conferenţiar universitar doctor la facultatea de Studii Europene a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.
