Valentin Naumescu / Gibraltar, prima perdea de fum a negocierilor. Factura UE. Prinţul Charles la Bucureşti. O viziune a României asupra Brexitului?

Puncte cheie:

• Pe 29 martie, aşa cum anunţase în prealabil, guvernul de la Londra a activat art. 50 al Tratatului de la Lisabona, declanşând oficial procedura de ieşire a Marii Britanii din Uniunea Europeană. Zarurile au fost aruncate. Peste aproximativ doi ani, Regatul nu va mai fi parte a UE, urmând să aibă sau nu, până atunci, un Tratat comprehensiv care să descrie tipul de relaţie viitoare între statul britanic şi Uniunea Europeană;
• Este prima ieşire a unui stat membru din Uniune, care se produce în urma unui vot popular (51,89% din cei 72% care s-au prezentat la urne au votat în favoarea Brexitului, pe 23 iunie 2016);
• Timpul pentru negocierea unui Acord bilateral cuprinzător Londra-Bruxelles este scurt, Germania exprimând deja, prin vocea ministrului de Externe, temerea că nu va fi posibilă convenirea, semnarea şi ratificarea Tratatului cu privire la Brexit până în martie 2019, caz în care ieşirea Marii Britanii din Uniune s-ar putea produce fie pe baza unui Acord tranzitoriu, fie fără Acord (cazul cel mai rău pentru ambele părţi, destul de puţin probabil, în opinia mea), fie, în caz excepţional, Consiliul European ar putea decide, cu acordul unanim al celor 27 de state membre şi, evident, al Marii Britanii, o prelungire a termenului de doi ani, fapt permis de alin. 3 al art. 50[1];
• Tema centrală a negocierilor va fi, fără îndoială, factura pe care Uniunea Europeană o va da spre plată Marii Britanii, pentru accesul la Piaţa Comună. Comerţul liber cu Europa continentală este singurul lucru care pare să mai intereseze serios guvernul de la Londra în relaţia cu Bruxelles-ul şi capitalele statelor membre;
• Prima perdea de fum a negocierii Brexitului este Gibraltarul (vor mai urma și altele), o temă oarecum “exotică” și cu o mare doză de simbolism, cu referire la suveranitatea Coroanei britanice asupra unei stânci strategice aflată între Atlantic și Mediterană. Premierul Theresa May și conservatorii vor să o exploateze politic pe plan intern, în stilul Thatcher din anii ‘80 (fermitatea apărării suveranității Marii Britanii asupra Insulelor Falkland/Malvine, în relația tensionată de atunci cu Argentina), pentru a pune în umbră și a deturna atenția opiniei publice britanice de la alte inconveniente, cele reale, ale părăsirii Uniunii Europene. Evident, nu se va ajunge la război, ca în 1982. Impresia mea este că fermitatea ostentativă a Londrei pe tema Gibraltarului, în care Marea Britanie va ieși probabil învingătoare din disputa cu Spania, maschează vulnerabilitatea mult mai mare pe tema integrității Regatului Unit și riscul real al pierderii Scoției, despre care Londra nu dorește să vorbească;
• Linia directoare a ghidului UE privind Brexitul interzice negocierile separate ale statelor membre cu Marea Britanie, în mod firesc şi logic, pentru a creşte unitatea şi forţa de constrângere a Bruxelles-ului în negocierile cu Londra;
• Deloc întâmplător, Prinţul moştenitor al Coroanei britanice a efectuat o vizită oficială la Bucureşti, chiar în primele zile de după lansarea oficială a Brexitului. Dincolo de numeroasele sale vizite private în Transilvania, din ultimii ani, faptul că au avut loc discuţii la cel mai înalt nivel, în cadrul unei vizite oficiale (a doua din 1998), arată clar că atât Londra, cât şi Europa, se pregătesc pentru un proces de „divorţ” extrem de complex şi de dificil, cu nebănuit de multe consecinţe practice şi dileme punctuale, în care Marea Britanie va folosi la maxim toate atuurile de care dispune, de la caz la caz. Iar în relația cu România nici nu se putea găsi unul mai influent decât un mare prieten al României, greu de refuzat pe orice temă de discuție;
• Pentru România, relaţia de parteneriat strategic bilateral, colaborarea pe linie de securitate în cadrul NATO şi modul în care vor fi trataţi cetăţenii români din Marea Britanie constituie, se pare, temele relevante. Unele sunt specifice, pe altele ne intersectăm cu Polonia (principala sursă a migraţiei intracomunitare din insulă, se pare cu aproximativ un milion de polonezi în Regatul Unit), dar cele mai multe, să recunoaştem, sunt chestiuni de ordin comun cu toate statele membre ale Uniunii şi e normal să le abordăm prin intermediul instituţiilor europene, unde ar trebui avem o contribuţie la viziunea şi strategia de negociere a UE, chiar dacă suntem după virgulă, ca pondere economică, în miza afacerilor britanico-europene, în comparaţie cu Germania, Franţa sau Olanda;
• Ajungem şi la punctul final: care este, de fapt, viziunea României asupra negocierii Brexitului? Vrem oare o factură mare, la fel ca nucleul dur franco-german? Vrem păstrarea statutului special al foştilor cetăţeni intracomunitari, ca Polonia? Vrem „pedepsirea” politică şi economică a britanicilor pentru ieşirea din Uniune, pentru a descuraja aventuri similare ale altor state, în viitor? Sau, dimpotrivă, suntem concilianţi, susţinem un compromis rezonabil cu Londra, la un preţ scăzut, cu păstrarea accesului lor la Piaţa Comună şi, în general, suntem de acord cu viziunea britanică a unui „Brexit de succes”? Cum vom vota, de exemplu, în chestiunea Gibraltarului, în care se profilează varianta acordării dreptului de veto pentru Spania, pe tema în cauză? Ce ne dorim noi din aceste negocieri? Ce propune România în cadrul Brexitului, această atât de importantă și de actuală temă a Uniunii Europene? Ce structură guvernamentală/demnitar de la București se ocupă de acest subiect?

*

A început. Cu relativ puţine informaţii în spaţiul public românesc (mult mai multe se pot găsi în media britanice şi vest-europene), negocierea Brexitului a demarat, sub semnul ironiei tipic franțuzești, destul de străvezie de altfel, a lui Michel Barnier[2]: Keep calm and negotiate! Și cu asigurări din partea negociatorului european/francez că octombrie 2018 este un termen realist pentru un acord privind Brexitul. Optimism care nu este neapărat și al germanilor.

Teza pe care îmi construiesc argumentația de astăzi este că negocierea Brexitului va fi centrată, de fapt, pe valoarea facturii pe care Marea Britanie o va avea de plătit Uniunii Europene, pentru a păstra accesul liber pe Piața Comună. Restul sunt teme secundare sau chiar terțiare, care vor fi utilizate ca monede de negociere ale temei centrale, esențiale. Sunt de acord cu Theresa May – Marea Britanie iese din Uniunea Europeană, nu din Europa. Legăturile și interesele vor rămâne în continuare substanțiale, de o parte și de cealaltă a Canalului Mânecii, chiar dacă nu la același nivel, iar britanicii vor realiza la sfârșit că au avut și de plătit, și au pierdut și influența în procesul decizional din Uniune, unde aveau un loc important, lăsând drumul liber spre hegemonia Germaniei pe continent.

Dincolo de asperitățile tactice ale primei etape a negocierilor, Uniunea Europeană și Marea Britanie vor ajunge în cele din urmă la un acord în privința Brexitului iar Tratatul va fi încheiat în timp util, poate chiar în octombrie 2018, așa cum se dorește de ambele părți, astfel încât la următoarele alegeri pentru Parlamentul European (mai sau iunie 2019) Marea Britanie să nu mai fie stat membru, și nici să nu mai fie luată în calcul la negocierea Cadrului Financiar (Bugetar) Multianual 2021-2017, care începe să fie negociat de statele membre chiar în timpul Președinției românești a Consiliului Uniunii Europene, adică în semestrul I din 2019.

Zgomotul și fermitatea de ambele părți caracterizează începutul negocierilor, când fiecare parte dorește să se plaseze cât mai bine în diferitele dosare ale pachetului, să ceară cât mai mult (știind că va obține mai puțin decât cere), să introducă în discuție cât mai multe aspecte incomode pentru celălalt (câteva exemple: Gibraltarul, frontiera irlandeză, încurajarea discretă a Scoției de a deveni stat membru al Uniunii, (ne)recunoașterea diplomelor britanice în Uniunea Europeană – dacă Franța și Germania se vor opune, câți europeni vor mai plăti oare să studieze în insulă, știind că oricum nu vor fi acceptați să se naturalizeze acolo, iar la întoarcere pe continent studiile nu le vor fi recunoscute?), pentru ca toate la sfârșit să se concilieze într-un preț final.

Nu va fi vorba de 60 de miliarde de euro, cât s-a avansat în prima fază, ci de mai puțin. Dar Marea Britanie va trebui să plătească, și nu o sumă modică, pentru că Piața Comună este o realizare istorică majoră a Proiectului European, la edificarea căreia Marea Britanie a lipsit (la semnarea Tratatelor de la Roma, din 1957, Londra nu era stat membru) și nu e corect ca cineva să beneficieze doar de cireașa de pe tort, adică doar de avantaje, fără să achite contribuția financiară (cotizația) la un sistem de liber schimb al cărui cost permanent de mentenanță și dezvoltare îl plătesc doar cei care rămân. Dacă standardul de viață și puterea de cumpărare în Uniunea Europeană sunt ridicate și atractive, iar firmele britanice vor să beneficieze de pe urma acestei piețe bogate de 450 de milioane de consumatori, asta e și datorită politicilor comune, cheltuielilor sociale (educație, sănătate), infrastructurii etc. rezultate din eforturile de integrare europeană de peste 60 de ani. Britanicii vor acum să nu mai suporte costul social al migrației intracomunitare, ignorând avantajele unei forțe de muncă motivate și ieftine, OK, e dreptul lor suveran, dar atunci vor plăti, dacă vor să rămână un jucător liber pe piața europeană, adică un comerciant (în sensul larg al termenului) nesupus taxelor vamale.

Nu putem acum anticipa toate complicațiile Brexitului. O parte au apărut deja în discuție, altele urmează, cât de curând. În opinia mea, chestiunea frontierei irlandeze și introducerea eventuală a controlului britanic polițienesc pe segmentul care desparte artificial națiunea irlandeză este chiar mai explozivă decât Gibraltarul, dar probabil e păstrată de Republica Irlanda mai spre sfârșitul petrecerii, ca “desert”. Pe de o parte, o frontieră reală va produce tulburări iar riscul revoltelor în mult încercata insulă a Irlandei reapare. Pe de altă parte, dacă Londra nu introduce punctele de frontieră între provincia Irlanda de Nord a Regatului Unit și Republica Irlanda, degeaba s-a mai chinuit Nigel Farage să scoată Marea Britanie din Uniunea Europeană, în condițiile în care pe acolo s-ar putea intra liber, ca în prezent[3].

În privința Gibraltarului, Președintele Consiliului European, Donald Tusk, promite indirect dreptul Spaniei la veto în privința regimului cu care va fi tratat acest mic teritoriu de către Uniunea Europeană, spunând că niciun Acord final între UE și Marea Britanie nu va putea fi aplicat pe teritoriul Gibraltarului fără un acord prealabil între Spania și Marea Britanie pe această temă, ceea ce îi face pe britanici să pozeze rapid în poziții intransigente. Inclusiv presa realistă de la Londra recunoaște totuși că, de fapt, Gibraltarul nu face parte din Regatul Unit al Marii Britanii stricto sensu, ci e vorba de un regim overseas autonom rezultat dintr-o fostă colonie, care are acum propriile alegeri democratice, propriul parlament, propriul guvern[4], dar aceeași Coroană cu Marea Britanie. Uniunea Europeană va trebui să decidă ce regim va aplica acestui teritoriu. Nu e exclus să apară ideea de a se ține cont de părerea localnicilor, exprimată la referendumul de anul trecut: 96% pentru rămânerea în Uniunea Europeană, 4% pentru Brexit[5]. Spania, la rândul ei, are problema Cataluniei, iar o intensificare a mișcărilor separatiste nu este de dorit în Europa. Discuția nu este deloc simplă iar predicția mea este că Marea Britanie va păstra suveranitatea asupra stâncii, eventual cu unele mici concesii, mai degrabă simbolice, făcute Spaniei. Să vedem ce steaguri (în prezent sunt trei) vor flutura în vara lui 2019 pe stânca dintre Atlantic și Mediterană, dintre Europa și Africa, sau dacă nu va urma cumva altă inițiativă de referendum, ca și în Scoția…

În fine, în legătură cu ultimul set de întrebări, legate de viziunea și contribuția României la negocierea Acordului privind Brexitul, voi fi și eu foarte atent, ca și d-voastră, la răspunsurile care vor apărea pe parcurs. Deocamdată le așteptăm. Dar cred că a șasea țară ca mărime a viitoarei UE-27 nu poate rata oportunitatea istorică de a juca un rol politic vizibil și de a-și defini cu claritate un anumit profil european, într-unul dintre cele mai complexe și dilematice procese de negociere din întreaga istorie a Uniunii Europene.

Nu zic că tema diasporei nu are o anumită relevanță, dar nu trebuie chiar să moară politicienii noștri de grija românilor din Marea Britanie, o țară civilizată, cu un nivel de viață net superior României. Să se uite mai bine la situația spitalelor și a școlilor din țară, la cum arată satele (și multe dintre așa-zisele orașe de la noi), la nivelul de viață al celor 19-20 de milioane care au mai rămas pe aici, la pierderile enorme pe care le-a avut țara noastră „exportând” pe nimic, în ultimii 27 de ani, o vastă resursă umană (vreo trei milioane în total?), înalt calificată și vaccinată. Să nu-mi spuneți că am câștigat ceva prin banii trimiși de aceștia rudelor din țară, căci asta e o firimitură pe lângă costurile bugetare ale educației complete a unui inginer, informatician sau medic specialist, care pleacă numai bun de muncă, la 25-28 de ani. În fond, cei mai mulți români din Marea Britanie trăiesc și vor trăi mai bine decât cei mai mulți români din România, indiferent de statutul legal pe care îl vor avea după Brexit, mai ales dacă au venituri realizate din muncă. Și, la limită, dacă într-adevăr vor fi unii cărora nu le va mai conveni să trăiască în Regatul Unit, de cât de grea va fi viața acolo, e loc destul în România și multe de făcut. Să oprim odată aria ipocriziei și corul ipocriților de stânga și de dreapta, tocmai pentru a nu cădea în oglinda jocului populist al lui Nigel Farage (al cărui discurs îl detestăm atât de mult, când plânge de mila englezilor asupriți de imigranții est-europeni), făcând același lucru ridicol, dar în sens invers.

Ambiguitățile și generalitățile diplomatice nu ne vor ajuta cu nimic, împingându-ne doar în categoria celor care nu contează pe plan decizional. Cu atât mai mult cu cât obiectivul recent asumat, într-un entuziast consens al tuturor actorilor semnificativi din sistemul politic românesc, a fost apropierea sau chiar integrarea în nucleul central al Uniunii Europene. Să dovedim că nu e doar o vorbă în vânt.

[1] http://www.lisbon-treaty.org/wcm/the-lisbon-treaty/treaty-on-European-union-and-comments/title-6-final-provisions/137-article-50.html

[2] http://uk.reuters.com/article/uk-britain-eu-barnier-idUKKBN13V16D

[3] http://www.bbc.com/news/uk-northern-ireland-39381980

[4] https://www.gibraltar.gov.gi/new/office-chief-minister

[5] http://metro.co.uk/2017/04/03/how-did-gibraltar-vote-in-the-eu-referendum-6550844/