Valentin Lazea: Se neglijează sursele de bani mai dificil de accesat

Campania „Cum ieşim din lumea a doua” porneşte cu problema resurselor: Finanţarea României. De unde bani de creştere.

Modelul general – creştere prin împrumuturi – este compromis de limitarea drastică a deficitelor. Modelul local – finanţarea consumului intern cu banii emigraţilor şi de „creditul cu buletinul” – e de domeniul copilăriei noastre europene.

Patru economişti vorbesc pe această temă: pe ce butoane ar trebui să apese decidenţii României, în tentativa de-a asigura finaţarea creşterii economice şi evitarea blocajelor, în condiţiile în care opţiunile nu mai sunt la fel de numeroase ca altădată. (REDACŢIA)

Astăzi, Valentin Lazea – economistul-şef al Băncii Naţionale a României:

Este clar că modelul de creştere adoptat de România în 2007-2008 – cu Investiţii Străine Directe (ISD) care se duceau în principal în sectoarele neexportabile (non-tradables), cu remiteri ale lucrătorilor români din străinătate care finanţau în principal consumul celor rămaşi acasă şi cu deficite bugetare mari, cauzate tot de un consum în exces – nu mai este posibil.

Vorbim aici atât de cantitate –ISD de circa 9 miliarde euro/an,în perioada de boom economic faţă de circa 2 miliarde euro/an în prezent, remiteri ale lucrătorilor de aproape 6 miliarde euro/an în 2007-2008, faţă de circa 2,5 miliarde euro/an în prezent, deficit bugetar de aproape 6% atunci, faţă de 4,4% actualmente –cât mai ales de calitatea utilizării fondurilor.

Noul model economic presupune o atragere mult mai bună a fondurilor europene (structurale şi agricole), care împreună pot reprezenta circa 5,5-6,5 miliarde euro/an până în 2020 şi alocarea lor cu precădere pentru îmbunătăţirea infrastructurii; atragerea ISD îndeosebi în domeniile exportabile (tradables), ceea ce înseamnă nu numai industria, ci şi servicii de tipul turismului sau transportului internaţional, totul subsumat unei strategii de creştere bazate în mare măsură pe export.

Atragerea capitalului străin ar trebui să se bazeze nu numai pe o impozitare relativ scăzută şi pe ieftinătatea forţei de muncă, ci şi pe alţi factori, precum o infrastructură bună şi o forţă de muncă mai bine educată. Dar, pentru aceasta trebuie depăşite o serie de obstacole instituţionale şi administrative.

1. În primul rând, atragerea mult îmbunătăţită de fonduri europene depinde de:

• selectarea centralizată a proiectelor cu cea mai mare valoare adaugată;
• eliminarea consultanţilor care şi-au dovedit incapacitatea de a livra proiecte bancabile;
• o mai mare implicare cu fonduri proprii a beneficiarilor de proiecte (în cazul primăriilor, taxarea suplimentară a proprietăţilor poate genera astfel de fonduri proprii);
• o păstrare mai îndelungată a personalului Autorităţilor de Management;
• o interferenţă mai mică a autorităţilor de audit în blocarea proiectelor etc. Progresele evidente din ultimul an în aceste direcţii trebuie continuate.

2. În al doilea rând, este important să li se deschidă investitorilor străini oportunităţi de a investi în sectoare cu potenţial de export, în care accesul le-a fost în mare măsură îngrădit până în prezent, precum turismul.

Concret, ar trebui ca entităţile care au preluat cu titlu gratuit în administrare active de la stat în domeniul turismului şi nu au făcut practic nimic în ultimii cincisprezece ani pentru a le moderniza, să fie obligate să le restituie statului, iar acesta să caute investitori internaţionali. Având o cu totul altă politică faţă de investitorii străini, Bulgaria generează anual un surplus extern din turism de circa 4% din PIB, în timp ce România înregistrează un deficit extern din turism de circa 0,2% din PIB.

3. În al treilea rând, băncile s-ar putea implica mai puternic în administrarea banilor trimişi de lucrătorii români din străinătate, punându-i la lucru în investiţii productive.

4. Nu în ultimul rând, reforma învăţământului ar trebui să-şi arate roadele, eliminând “fabricile de produs diplome pe bandă rulantă”.

Conform unor estimări preliminare, fondurile structurale şi de coeziune alocate României în perioada 2014-2020 ar putea ajunge la aproximativ 3,5 miliarde euro/an, la care s-ar putea adăuga fonduri de aproape 3 miliarde euro/an în cadrul Politicii Agricole Comune. La o rată de absorbţie de 80 la sută s-ar putea atrage circa 5,5 miliarde euro anual.

5. Totodată, România ar trebui să rămână prezentă, an de an, pe pieţele internaţionale ale obligaţiunilor suverane, scop în care trebuie să-si menţină echilibrele macroeconomice cu greu recâştigate, precum şi o relaţie bună cu FMI şi cu Comisia Europeană. Ultimul lucru de care ar avea nevoie ţara ar fi un derapaj populist de genul celui din Ungaria. În general, ataşamentul la proiectul european ar trebui să se întărească, deoarece în lumea globalizată de astăzi miza pe existenţa autarhică nu mai constituie o opţiune viabilă.

6. România mai dispune de o “mină de aur” neexploatată, sub forma certificatelor de CO₂ care, conform Protocolului de la Kyoto, mai pot fi vândute doar în acest an (2012), urmând ca din 2013 să se aplice un nou sistem de cote. Este regretabil faptul că dintr-un potenţial de aproape 2 miliarde euro, până în prezent nu a fost încasat nici măcar un eurocent, iar continuarea Protocolului dupa anul 2012 este supusă incertitudinilor.

În concluzie, există câteva surse potenţiale de bani (fondurile europene, încasările din turismul internaţional, vânzarea de certificate de CO₂) care, fiecare, pot aduce miliarde de euro pe an.

Pentru acestea însă trebuie să se schimbe atitudinea prevalentă, de dezinteres şi de neglijare a surselor mai dificil de accesat. Acest lucru se va întâmpla însă, deoarece banii uşor accesibili s-au cam terminat.

(Valentin Lazea este economist-şef al Băncii Naţionale a României)

(Mâine, Daniel Dăianu: Dezvoltarea economică cere să folosesti şi “sa învingi” pieţele!)