Datele oficiale disponibile din anul 2010 încoace arată o debalansare a finanţelor publice începută în 2016 şi ajunsă la un nivel îngrijorător în 2018.
Din păcate, la actualul nivel de taxare şi capabilitate de colectare, România a arătat destul de clar că nu poate susţine durabil decât un nivel de 52% – 53% al cheltuielilor cu asistenţa socială cumulate cu sumele necesare pentru plata salariaţilor bugetari.
Cât s-a demonstrat că se poate da, sustenabil
Simplificat, modelul de ajustare după criză arată că se pot da cam 7% din PIB pentru salariile de la stat şi 11% din PIB pentru asistenţa socială (din care cam două treimi pensii, respectiv, coincidenţă interesantă, tot 7% din PIB). Desigur, cu posibilitatea unor minime ajustări şi compensări între aceste componente esenţiale pentru politica economică dar ideea ar fi că nu e indicat să treacă pragul de 60% din banii contribuabililor.
Concret, la venituri bugetare de circa 30% (la care, cu riscurile aferente se adaugă mecanic cele trei procente premise de criteriile de la Maastricht), cam 18% este cota de pensii +salarii pentru care influenţa asupra deficitului public al bugetului general consolidate ar fi neglijabilă. Asta desigur, în condiţiile în care mergem pe un buget cam la 70% din uzanţele UE ca pondere în PIB.
De fapt, trendul pronunţat de creştere a asistenţei sociale şi a veniturilor din sănătate şi învăţământ ar impune o creştere semnificativă a veniturilor bugetare. Abrupt spus, o majorare a cotelor de impozitare, pentru că speranţa de îmbunătăţire a colectării a rămas încă o Fata Morgana a finanţelor publice .
Altminteri, pentru echilibrul macroeconomic (care e ca sănătatea, nu o conştientizezi la adevărata valoare decât atunci când nu o mai ai) ar trebui să menţinem cheltuielile aproape de nivelul dovedit a fi posibil şi rezonabil pentru stabilitatea financiară în anii 2013 – 2015, în conformitate cu cerinţele UE.
Cum stăm pentru moment
Potrivit datelor disponibile pentru anul în curs după opt luni, ponderea cheltuielilor cu personalul în totalul cheltuielilor bugetare a urcat brusc cu încă cinci procente şi se îndreaptă spre pragul de 9% din PIB. Adică peste nivelul de 8,3% atins atât anul trecut cât şi în anul de criză 2010 ( când, nota bene, cheltuielile publice s-au apropiat de 40% din PIB iar deficitul a urcat la -6,5% din PIB).
Deşi asistenţa socială a ajuns la cea mai ridicată pondere de alocări, ceva mai mare decât cea din 2010, cheltuielile de personal au fost cele care au contribuit decisiv la inflamarea deficitului public spre o contribuţie ( calculată în raport cu cota de 18% aleasă arbitrar dar pe baza experienţei anterioare) similară cu cea din momentul de vârf al crizei.
După primele opt luni ale anului în curs, chiar înainte de alte majorări de venituri (prorogate strategic pentru anii viitori) situaţia ponderii în deficit a pensiilor şi salariilor bugetare se anunţă a fi una şi mai problematică, în pofida situării pe un trend de creştere economică robustă, chiar dacă nu la nivelul scontat iniţial.
Şi spre ce ne îndreptăm
Majorarea de la ceva mai mult de 60 de miliarde de lei pe an în 2018 la circa 140 de miliarde de lei pe an a necesarului pentru plata pensiilor va duce, în conformitate cu datele oficiale comunicate de CNSP, la următoarea situaţie a influenţelor bugetare în perioada 2019 – 2022 ( potrivit chiar cifrelor din expunerea de motive la noua lege a pensiilor):
Ideea deficitului bugetar (dacă ne hotârâm să mergem spre limita de 3% din PIB, altminteri rezervată pentru situaţii de criză) fiind de a-l face pentru proiecte publice de infrastructură şi de cofinanţare a schemelor de ajutor din partea UE, cu şanse de a reîntoarce în realizări economice sumele cheltuite. Nu de a-l trimite nesăbuit într-un consum pe datorie şi deficit extern majorat.
Ori, datele sută la sută oficiale arată că noua lege va conduce, chiar în scenariul optimist al îndeplinirii prognozelor oficiale de creştere a PIB şi de scădere sistematică a cursului euro/leu) la o influenţă doar a pensiilor ( reamintim, doar două treimi din cheltuielile cu asistenţa socială) mai mult decât dublă în raport cu deficitul public permis.
Întâmplător sau nu, valoarea de deficit din 2010 (6,5%), consemnată după majorarea pensiilor legiferată pe repede înainte în 2008 şi cea (doar) de influenţă asupra bugetului pentru 2022 (6,46%) seamănă ca două picături de apă. Vom avea din nou nevoie de cheltuieli publice duse spre 40% din PIB (presupunând că îl şi realizăm conform prognozelor oficiale). Să vedem de unde încasări pentru menţinerea echilibrului bugetar.
