Suprataxarea bogaţilor, creşterea impozitelor şi a asistenţei sociale nu sunt soluţii pentru că nu reduc inegalităţile şi afectează economiile. Mai degrabă este nevoie de o agendă progresistă care să combată monopolurile, de o reformă a legislaţiei muncii, de o creştere a vârstei de pensionare şi de tăieri de subvenţii şi deduceri de venituri, scrie The Economist.
Până la sfârșitul secolului 19, globalizarea și noile invenții au transformat economia lumii. Dar inegalitățile dintre bogați și săraci au crescut puternic, determinând guvernele la reforme precum promovarea competiției, introducerea taxării progresive și a asistenței sociale.
În prezent o asemenea agendă progresistă, care să reducă disparitățile fără să submineze creșterea economică, este din nou necesară. Dezbaterea se poartă însă doar de pe pozițiile ideologice clasice.
Stânga, de exemplu președintele Franței Francois Hollande, propune o taxă pe venit de 75% pentru cei mai bogați și o extindere a cheltuielilor pentru asistență socială, iar dreapta tot nu este convinsă că inegalitatea este o mare problemă. În lumea emergentă, China și India se confruntă cu nemulțumirea populației față de elita tot mai bogată și mai coruptă, dar ascund gunoiul sub preș.
În general forțele globalizării și inovarea tehnică au redus inegalitățile la nivel global, pe măsură ce statele sărace au recuperat decalajul față de cele bogate. Dar pe plan intern, inegalitățile au crescut.
Chiar dacă inegalităţile dintre ţările sărace şi cele bogate au mai scăzut odată cu globalizarea şi tehnologizarea, pe plan intern acestea rămân pregnante. Peste două treimi din locuitorii planetei trăiesc în ţări unde aceste disparităţi de venituri au crescut din 1980 încoace.
Şi în statele emergente inegalităţile sunt mari, iar corupţia endemică riscă să sufoce creşterea economică. În ţări precum Rusia, China sau India, mulţi bani sunt deturnaţi de firme de stat. Oligarhia şi monopolurile nu atrag antreprenori adevăraţi.
În ciuda creşterii ei economice impresionante din ultimii ani, China este şi ţara în care inegalităţile au crescut cel mai rapid. Deşi n-a mai publicat un indice Gini de măsurare a inegalității din 2000, un studiu al China Development Research Foundation arată că acesta a crescut de la mai puţin de 0,3 în 1978 la peste 0.48. (Un coeficient Gini mic înseamnă inegalitate socială mai mică – vezi detalii AICI – n. red CdG)
Una dintre trăsăturile generice ale statelor emergente din Asia care diminuează creşterea şi sporeşte inegalităţile este corupţia. Clientela politicienilor are acces privilegiat la pământ, resurse naturale şi contracte guvernamentale. În China, cele mai bune afaceri se fac cu statul care controlează mare parte din resurse, industriile şi sistemul financiar.
Inegalităţile de venit în aceste state nu se datorează însă doar corupţiei. Strategiile guvernamentale au sufocat şi ele creşterea economică, sporind disparităţile. În India, s-au creat prea puţine joburi, iar peste 90% dintre indieni sunt angajaţi în economia informală. Ţara a ratat şansa de a deveni un hub de manufactură din cauza infrastructurii proaste.
Mai mult, în toate ţările dezvoltate, statul social i-a îmbogăţit pe cei relativ prosperi, care au beneficiat de asistenţa socială destinată celor săraci. În SUA, subvenţiile pentru locuinţe acordate celui mai bogat segment de populaţie sunt de patru ori mai mari decât sumele cheltuite pe locuinţe pentru cei mai săraci.
A avea sau a nu avea?
În plus, ponderea din venitul național a celor mai bogați 0,01% de cetățeni americani (aproximativ 16.000 de familii) a crescut de la puțin peste 1% în 1980, la aproape 5% în prezent.
Mitt Romney a trezit reacţii vehemente cu declaraţia sa că 47% dintre americanii care nu plătesc impozit pe venit se consideră victime, îndreptăţite să primească subvenţii guvernamentale. Conservatorii susţin în continuare că 40% din toate impozitele pe venituri vin de la acei 1%, care reprezintă cei mai bogaţi contribuabili şi critică guvernul pe motiv că redistribuie prea mult unor cetăţeni care nu fac nimic. Stânga, în schimb, este de părere că guvernul redistribuie prea puţin pentru că sistemul de taxare îi favorizează pe cei bogaţi.
În realitate, SUA alocă mult mai puţin decât alte ţări bogate pentru ajutoare de şomaj, dar statul cheltuieşte mult din buget pe servicii sociale, în special pe asistenţă de sănătate pentru bătrâni şi săraci. Totuşi, guvernul este ineficient în strângerea veniturilor şi le redistribuie ciudat: prea mult de la tineri la bătrâni şi prea puţin de la bogaţi la săraci, observă The Economist.
Potrivit Centre on Budget and Policy Priorities, peste jumătate din toată asistenţa socială este direcţionată către vârstnici şi aproximativ 40% este cheltuită pe asistenţă de sănătate. Aproximativ 10% din total se duce la cea mai bogată cincime de americani, aproape 60% la cele trei cincimi care reprezintă clasa de mijloc şi doar 30% la cei mai săraci.
Pentru a păstra creşterea economică şi a reduce simultan inegalităţile este nevoie, în primul rând, de atacarea monopolurilor. Mai ales statele emergente trebuie să introducă mai multă transparenţă în contractele cu statul, o legislaţie eficientă anti-trust şi să elimine distorsiunile din legislaţia muncii, scrie The Economist.
De asemenea, statele trebuie să ţină în frâu cheltuielile legate de asistenţa pentru săraci şi tineri. Cât despre statele bogate, acestea trebuie să reducă ritmul sporirii cheltuielilor pentru vârstnici prin creşterea dramatică a vârstei de pensionare şi prin cântărirea mai riguroasă a eligibilităţii acestora pentru ajutoare de stat.
Modelul suedez, de neimitat
Suedia nu mai este ţara în care egalitatea între cetățeni este aproape perfectă. coeficientul gini al Suediei pentru veniturile disponibile este acum 0.24, deci mult mai mic decât media ţărilor bogate, dar cu 25% mai mare decât era cu o generaţie în urmă. Principala sursă de egalitarism în Suedia şi în alte state scandinave este redistribuirea de către stat. Modelul său de protecţie socială includea taxe şi transferuri mari pentru multe servicii. Actuala paradigmă este centrată pe reducerea acestor taxe.
Recent, Suedia a redus taxele pe forţa de muncă cu calificări reduse. În plus, cotizaţiile la sindicate nu vor mai fi scutite de taxe. Pe de altă parte, subvenţiile, de la alocaţiile pentru şomeri, la beneficiile pentru persoanele cu dizabilităţi au devenit mai puţin generoase şi se acordă acum pe o perioadă mai scurtă şi după criterii de eligibilitate mai stricte. Această combinaţie de taxe mai mici şi de beneficii mai puţine este menită să-i încurajeze pe suedezi să muncească.
Suedia a avut succes ca economie şi datorită serviciilor ei publice de foartă bună calitate. Statul cheltuie mult mai mult decât ţările anglo-saxone pe educaţia copiilor, recrutare şi formare. Mai mult, multe şcoli sunt acum conduse independent, iar în domeniul sănătăţii managementul privat este tot mai folosit.
Acest model nu poate fi însă copiat pentru că cetăţenii sunt foarte ataşaţi de coeziunea socială şi dispuşi să plătească pentru un stat mare.
Totuşi, experienţa Suediei arată că statul bunăstării poate fi micșoratprin reducerea transferurilor şi menţinerea investiţiilor progresive în serviciile sociale, fără ca inegalităţile să crească.
În loc de o suprataxare a bogaţilor, banii ar trebui strânşi mai eficient: în economiile sărace – prin mărirea bazei de impozitare, iar în cele bogate – prin eliminarea deducerilor de care profită contribuabilii înstăriţi şi din impozite pe proprietate.
Reducerea disparităților în America Latină
Această agendă progresistă a fost deja adoptată de America Latină, care a investit în şcoli şi a pus noi condiţii pentru ajutoarele alocate celor mai săraci.
În America Latină, veniturile săracilor au crescut în ultimul deceniu, ducând la o scădere puternică a inegalităţilor. În majoritatea ţărilor din regiune, coeficientul gini din 2010 a fost mai scăzut decât în 2000.
Potrivit Norei Lustig, economistă la University of Tulane, există două cauze pentru această evoluţie.
În primul rând, numărul muncitorilor bine instruiți a crescut, la fel şi cererea de lucrători necalificaţi pe şantiere şi pentru curăţenie şi menaj.
În al doilea rând guvernele din America Latină au ajutat ţintit cele mai sărace familii, prin pensii mai generoase şi transferuri de bani condiţionate de îndeplinirea unor cerinţe, precum școlarizarea copiiilor. Potrivit unor economişti de la Banca Mondială, guvernele latin-americane cheltuiesc un procent mai mare din PIB decât SUA pentru educaţia celor mai săraci 20% de copii. Iar educaţia mai bună creşte mobilitatea socială.
