Structura economiei româneşti. Cum contribuie fiecare sector la PIB şi care ar fi reţeta ideală pentru România ?

De la cincinalele realizate în patru ani și jumătate, s-a ajuns la dezindustrializarea României. Expandată cu mari sacrificii, după modelul socialist al predominanței industriei grele (mașini, utilaje, chimie etc.) activitatea direct productivă a avut serios de suferit în ultimele două decenii.

Pe de o parte, terenul pierdut odată cu revoluția tehnologică, pe de alta, tendința mondială de transfer al centrului de greutate în economie au modificat puternic structura Produsului Intern Brut (PIB). De la circa 46% din PIB în 1989, producția industrială a ajuns să reprezinte numai 32% în 1999, pentru a coborî la 23% în anul de maxim economic 2008.

Care este situația pe plan mondial

Fenomenul nu este, însă singular. In 1970, industria americană asigura cam 25% din PIB, pentru ca, în prezent, să se ducă sub limita de 10%.

Dintre țările europene importante, Franța a evoluat în aceeași direcție, cu o înjumătățire a ponderii activității industriale, de la 30% în 1975 la ceva mai puțin de 15% în prezent.

Acest trend este general, o excepție notabilă fiind Germania, care a stabilizat contribuția industriei undeva la peste 20%. Rezultatele din comerțul exterior, unde excedentele au continuat să se acumuleze, și majorarea pe baze solide a nivelului de trai par să dea dreptate acestui model.

Atenție mare, datele prezentate se referă la reducerea relativă a ritmului de creștere al industriei, altminteri producția industrială a continuat să crească în termeni absoluți de la un an la altul.

Pe dinafară, e vopsit gardul…

Dacă ar fi să luăm numai structura de formare a PIB, România ar putea să treacă drept o economie destul de avansată.

Valoarea adăugată brută vine cam cu 90% din PIB ( impozitele nete reprezintă restul ) și aproximativ jumătate din PIB se formează în sectorul serviciilor:

• comerț (21,6% în 2009, de la 22,3% în 2008),
• activități financiare, imobiliare, închirieri și servicii pentru întreprinderi (13,7%, de la 13,3%)
• servicii prestate populației prin învățământ, sănătate și asistență socială, ordine publică etc. ( 13,9%, de la 13,2%).

Construcțiile, care au contribuit puternic la creșterea din anii 2006 – 2008, s-au repliat de la 10,6% din PIB în 2008 la 9,6% în 2009. Astfel puse pe hârtie la modul abstract, lucrurile par sa stea bine ca structură. Din păcate, realitatea este alta.

Înăuntru, leopardul agricol

Agricultura este, și ea, în regres, de la 6,6% la 6,2%, dar nu aceasta este problema principală.

Aici se localizează problema structurală a României, deoarece o treime din populație ( date exacte vom avea după recensământul agricol aflat în curs de desfășurare) produce doar a 16-a parte din PIB. Este piatra de moară atârnată de gâtul economiei românești, care nu permite o productivitate medie a muncii sociale și un nivel de trai mai ridicat.

Nici impozitele colectate din această zonă nu ne ajută la politica socială. Simplificând, avem cam 60% din populație care plătește impozite similare cu cele din Suedia unde plătesc, practic, toți cetățenii și veniturile bugetare sunt de 50% din PIB. Dar, deoarece restul populației nu contribuie cu nimic, colectăm puțin peste 30% din PIB venituri bugetare. bani care nu ajung pentru cele 40% reclamate de statul social înscris în Constituție.

Autoconsumul ( de produse agricole din ograda proprie) care vine să asigure existența unei bune părți din populație nu ține de economia de piață și nici nu permite fiscalizarea economiei pe măsura obligațiilor asumate față de pensionari sau categorii defavorizate de cetățeni.

Soluția – ”industrializarea” agriculturii

Fără a racorda populația implicată de nevoie în sectorul agricol la realitățile economiei de piață ( a se citi să trăiască din ce produc și vând pentru alții, în loc să mănânce din curte și să facă rost de numerar din alocații și alte ajutoare sociale), nu se poate ajunge la o economie modernă și la un PIB/locuitor mai aproape de media europeană.

Nu este singura condiție (vezi Bucureștiul aflat undeva la 80% din această medie și care mai are de lucrat să-și ridice productivitatea muncii în industrie, construcții și servicii ) dar este cea mai importantă.

Intr-o jumătate de secol de conducere comunistă, acest decalaj de productivitate între agricultură și industrie a fost redus de la 1 la 10 la 1 la 3. La americani s-a ajuns la așa-numitul ”paradox al lui Leontieff”, produsele agricole devenind mai competitive decât multe dintre cele industriale.

Doar că nu se mai poate vorbi despre agricultură, ci despre o adevărată industrie agricolă ( pe suprafețe mari și puternic tehnologizată, de la utilaje informatizate și până la inginerie genetică ). In mod evident, populația noastră, majoritar îmbătrânită, de la sate nu ar putea face față unei asemenea concurențe, nici dacă ar avea banii pentru a investi în afaceri de familie.