Sindicate şi pseudolideri

La inceputul anului trecut, nu numai cine știe “să citească printre rînduri” ceea ce se vede la televizor a putut observa o prezență masivă a liderilor de sindicate pe platourile de televiziune. Mai ales a celor două televiziune “de știri”, două instanțe media care setează o parte semnificativă a agendei publice. Această prezență excesivă a sindicaliștilor reprezentați mediatic la vîrf nu a fost un accident și, în nici un caz, nu se subscrie unui scenariu inocent. Primavara si toamna anului recent incheiat aveau să facă o demonstrație clară a investiției evidente a producătorilor de emsiuni în ideea de sindicat.

2010 e anul in care am aflat de nenumarate ori ca “lumea  a iesit in strada”. Intr-un anume sens, asa s-a si intimplat, intr-adevar!  Au fost multe mitinguri – mai multe decit oricind in ultimul deceniu, dar nici unul nu s-a putut compara cu marile miscari de strada din Romania de la inceputul anilor 90 si, in egala masura, nu au fost deloc comparabile ca amploare cu ceea ce a fost in Grecia sau, cu atit mai putin, in Franta.

Prezenta mediatica a acestor miscari a fost insa formidabila – nu intimplator, in anumite comentarii cu privire la specificul miscarii sindicale romanesti din 2010 s-a vorbit despre “telemitinguri”.  Ei bine, tocmai aceasta reluare insistenta la TV in conditiile romanesti explica insuccesul de fond al miscarii sindicale autohtone. Repet – “reluarea insistenta in conditiile romanesti”! In sine, nu e nimic rau ca miscarile de strada sa fie atent filmate si insistent difuzate. In Romania, aceasta repetitie a dat insa cel mult un succes de audienta, de notorietate, dar nu unul de substanta. Dimpotriva – miscarea sindicala romaneasca, desi atit de zgomotoasa in 2010, a iesit slabita.

Pe scurt: asa cum in 2009, la televiziunile de stiri, in prim planul asa zisei dezbateri publice a stat un pluton de “analisti” bine alesi, in 2010, in conditiile unei uzuri si al unui esec  a retoricii acestor  analisti, spatiul mediatic din aceasta zona a fost, in buna masura, umplut in 2010 cu lideri de sindicat. Au fost un fel de “sindicanalisti politici” de serviciu, un schimb doi care a ocupat un teritoriu public-mediatic semnificativ anul trecut. Mitingurile – nu atit de numeroase in fapt – au parut ca sint multe, tocmai pentru ca au avut parte de atit de multe repetitii publice la televizor. Mai mult: coordonatorii acestor mitinguri au “parcat” linga anumiti lideri politici si linga anumite partide si doar acolo si au tinut neaparat sa se vada asta. Din ceea ce trebuia sa fie, in scenariul ideal, o miscare sau mai multe miscari de revolta autentica, am sfirsit prin a avea, de fiecare data, mitinguri induse, preparate la TV – la anumite posturi de televiziuni!

Pentru 2010, succesul de televiziune al miscarilor sindicale (exclusiv pe zona sectorului de stat, un amanunt esential!)  si mai ales dorinta de a avea succes la TV si in fata unor partide a liderilor acestor miscari a indepartat miscarea sindicala autohtona de ideea de succes autentic. De altfel, e ironic si pilduitor in egala masura, amanuntul ca, pe masura ce veneau la mitinguri tot mai putini oameni si din ce in ce mai blazati, la TV se vedeau (dupa renumarari dramatice si antimatematice!) ca sint tot mai multi si cu un tonus crescut.

Politizarea excesiva la virf a miscarii sindicale romanesti, o prapastie intre cei care asigura leadershipul si cei reprezentati (including  averile sfdiatoare ale liderilor de sindicat), disponibilitatea liderilor de sindicat de a se oferi in franciza unor zone de putere dubioase, plus, desigur, un apetit din ce in ce mai scazut al romanilor pentru participarea de orice fel dau, in suma, o explicatie pentru rahitismul miscarii sindicale autohtone.

Pe termen scurt, sansele unui reviriment in aceasta zona in care e NECESAR sa existe forta si discernamint  sint, practic, nule.  Reintorcerea la bunul-simt (si nu ancorarea in tot felul de “revolutii ale bunului-simt”) reprezinta una din conditiile necesare pentru ca miscarea sindicala sa nu fie, asa cum e acum, un detaliu de telecomanda.

* Cristian Patrasconiu este director adjunct al Institutului de Studii Populare. Textul de mai sus nu ofera o perspectiva institutionala, ci reprezinta exclusiv un punct de vedere personal.