Datele comunicate de BNR și Ministerul Finanțelor pentru trimestrul unu 2013 arată că serviciul datoriei externe a depășit veniturile totale încasate de stat la bugetul general consolidat. Primul a fost de 11,17 miliarde euro, iar cele din urmă s-au cifrat la 10,72 miliarde euro ( mai exact 47.037,6 milioane lei la cursulmediu de 4,3852 lei/euro ).
Desigur, nu există o legătură directă între cele sumele aferente datoriei totale contractate de stat și de sectorul privat și încasările statului. Însă, pe fondul măsurilor de austeritate, se poate pune problema unde se duc rezultatele economiei românești, atâta cât și cum funcționează, dacă salariații sunt nemulțumiți, multe firme sunt în prag de faliment iar statului nu-i ajung banii pentru investiții.
De unde derivă o întrebare simplă cu un răspuns periculos: cât ar fi serviciul datoriei externe dacă nu ar exista datorie externă ? Zero. Unde ar ajunge banii care nu ar mai fi destinați plăților de datorii ? La salariați, firme și stat. Desigur, creditul extern are rolul lui în a grăbi creșterea economică și a reface decalajul față de Occident. Dar nu în orice condiții, nu în orice cuantum și nu în continuă creștere.
De aceea, merită să ne uităm mai atent pe cifrele prezentate lunar în comunicatul referitor la datoria externă, dincolo de prioritatea mediatică acordată contului curent al balanței de plăți, aflat încă pe un remarcabil plus după primul trimestru al anului ( +69 milioane euro).
Prima observație este că stocul de datorie externă, generator de viitoare plăți, a crescut cu 2,1 miliarde euro.
Suma în cauză se regăsește aproape integral pe segmentul de datorie externă pe termen mediu și lung. Ceea ce, oarecum paradoxal, e bine. La un sold de 78,7 miliarde euro, plățile curente au fost de 4,4 miliarde euro, adică aproximativ 5,5%. Pe partea de datorie pe termen scurt (sub un an), la un stoc de aproape patru ori mai mic (20,3 miliarde euro) plățile curente au fost mai mari cu peste 50%, și anume de 6,8 miliarde euro.
Reorientarea spre scadențe mai lungi este evidentă la stat, odată cu reducerea primei de risc de țară. O explicație care nu apare în tabel a majorării stocului de datorie externă constă în dublarea stocului de obligațiuni pe termen mediu și lung emise de stat, de la 6 miliarde euro anul trecut la 12 miliarde euro anul acesta ( la finele primului trimestru, în ambele cazuri).
Raportul dintre plățile curente și datorii este semnificativ mai mare acolo unde a existat și o retragere a fondurilor ce au alimentat economia românească. Adică la depozitele nerezidenților și la împrumutul de la FMI, unde diminuarea de sold ( absolut corectă, doar sunt banii și decizia depunătorilor) se însumează cu costul perpetuu de achitare a dobânzilor la sumele păstrate în cont în România.
Revenind la oportunitatea de a ne împrumuta în continuare la asemenea niveluri, ar trebui să ne punem problema dacă se justifică să avem o țară care consumă exact cât produce ( considerat acum un caz fericit). Și iese în deficit fiscal undeva în jur de 2% din PIB doar pentru plata dobânzilor la datoria deja acumulată (cazul prevăzut pentru anul 2013), deficit care se adaugă implacabil la stocul de datorii. Nu de alta, dar să ne rămână și nouă ceva din roadele acelor împrumuturi trecute cu obligații de plată permanente.
