Ponderea alocărilor pentru securitate socială din România din veniturile statului a scăzut continuu în ultimii șase ani dar a rămas semnificativ peste nivelul din perioada 2006 – 2008, potrivit datelor centralizate și certificate de Eurostat.
Ca pondere în PIB, scăderea s-a produs doar în ultimii patru ani, după ce în perioada 2009 – 2011 acest indicator s-a păstrat peste pragul de 12%.
Din tabel se pot observa salturile bruște înregistrate în anii 2008 și 2009, când aceste alocări au crescut, cumulat pe cei doi ani, cu nu mai puțin de 52% ca parte din încasările statului, după care a urmat o ajustare relativ lentă spre un nivel sustenabil în raport cu posibilitățile reale.
Surprinzător este faptul că securitatea socială nu a constituit nici pe departe factorul determinant în evoluția deficitului bugetar, cu excepția anului 2009, când efectul ei a fost de 52% din total. Adică încă departe de a putea pune integral pe seama ei creșterea deficitului bugetar. După cum și în anii 2007, 2008 și 2013 ponderea acestui factor în exapandarea sau ajustarea deficitului a fost undeva în jur de o treime.
În 2010 și 2011, anii de păstrare a pragului de 12% din PIB cheltuieli pentru securitate socială, ușoara creștere a ponderii aceasteia nu a făcut decât să frâneze destul de puțin important procesul de echilibrare bugetară, la care a contribuit apoi prin reduceri la fel de puțin importante pentru rezultatul general în 2012 și 2014.
Anul trecut, reducerea de două zecimi de punct procentual și apropierea de pragul de 11% din PIB a avut un efect pozitiv asupra deficitului bugetului general consolidat, efect care a fost anulat integral de creșterea altor cheltuieli ale statului. Per total, în spatele creșterii mediatizate a beneficiilor sociale oferite populației s-au făcut multe alte jocuri bugetare de culise, care au trecut aproape neobservate.
Dar ceea ce trebuie reținut mai ales pentru dezbaterea din actuala campanie electorală este evoluția aproape total contradictorie între alocarea din venituri și alocarea din cheltuieli. În care prima a fost în continuă scădere iar cea de a doua aproape în continuă creștere, excepția fiind înregistrată de-abia anul trecut.
În mod evident, dacă am fi avut un buget echilibrat în ultimii zece ani, adică dacă statul român ar fi cheltuit exact atât cât a strâns din taxe și impozite plus alte venituri (inclusiv de origine europeană), atunci cele două tendințe nu puteau decât să coincidă. Lucru evident dacă aceeași sumă s-ar fi raportat la venituri egale cu cheltuielile.
Culmea este că și în criză și la terminarea crizei parlamentarii și guvernanții noștri au continuat, practic, să dea din ce în ce mai mulți bani ca pondere în total de acolo de unde nu prea sunt (din încasările aflate sistematic undeva la 75% din media europeană raportat la nivelul PIB).
Evoluția a fost mascată de reducerea altor cheltuieli ale statului, îndeosebi de scăderea investițiilor, modalitate de ajustare bugetară care a penalizat dezvoltarea infrastructurii, de la autostrăzi la rețelele edilitare, și a contribuit la lipsurile cronice actuale din sănătate și învățământ.
Acum, indiferent de culoarea politică, se încearcă revenirea pe panta crescătoare a ponderii tot mai mari a cheltuielilor pentru securitate socială din cheltuielile totale ale statului. Favorizată recent de o anumită creștere a încasărilor, care nu va fi sustenabilă măcar prin licitația de reducere a cotei standard de TVA de la 20% ba la 18%, ba la 16%.
Ori, noi deja am dat cu piciorul la ajustarea bugetară cu greu pusă în pactică în ultimii ani și am revenit spre pragul de 3% din PIB deficit bugetar admis ( dar, atenție, pentru situații de avarie nu pentru cazul unui stat ce va înregistra probabil în acest an cea mai mare creștere economică din UE). Drumurile propuse duc spre cercul vicios al majorării deficitului, a datoriei publice și cronicizarea unui minus bugetar tot consistent din plățile cu dobânzile la această datorie.
De aceea, ori va trebui să mărim încasările bugetare, inclusiv pe calea minimă a păstrării nivelului actual de TVA și a creșterii gradului de încasare, pentru a onora promisiunile de natură socială ( dacă nu cumva ar trebui să examinăm posibilitarea creșterii nivelului cotei așa-zis unice de impozitare) ori va trebui să ne abținem. Ei de la a propune bazaconii iar noi de la a vota pe unii care fac abstracție (pe banii noștri prezenți și viitori) de echilibrul bugetar.
