România figurează pe ultimul loc între statele UE la ponderea cheltuielilor pentru protecţie socială în PIB, conform datelor publicate de Eurostat. Cu doar 14,6%, ne-am plasat sub ţările baltice şi Irlanda ( plasate la 15% -16%) şi la aproximativ jumătate din media înregistrată la nivelul Uniunii (28,2%).
Ceea ce nu trebuie să ne mire prea mult, deoarece, din start, noi avem şi cea mai mică pondere a veniturilor bugetare în PIB ( cu excepţia Irlandei, caz special generat de mutarea sediilor sociale ale unor multinaţionale în perspectiva Brexitului). De altfel, scăderea fiscalităţii din ultimii ani ( combinată cu creşterea economică robustă) a generat şi reducerea ponderii cheltuielilor sociale de la nivelul de 16,5% atins în anul 2011.
Contrast major, însă, când se face clasamentul ponderii sumelor alocate pentru pensionari din sumele strânse de statele membre, apărem pe locul 5, dar nu din coadă ci din faţă, după Grecia (aproximativ 65%), Portugalia şi Italia (câte 58%) şi imediat după fosta noastră colegă de bloc socialist, Polonia (55,6%).
Dat find că suntem şi latini şi balcanici, rolul jucat de componenta culturală a fost determinant pentru această poziţionare. Însă ar trebui să fim mai atenţi la combinaţia periculoasă a grecilor între un nivel sub medie al cheltuielilor ( implicit al veniturilor) bugetare în PIB şi alocările foarte clar prioritare în favoarea pensiilor.
Pentru referinţă, să menţionăm şi statele aflate la capătul celălalt al clasamentului amintit mai sus: Irlanda (33,7%, deşi are o pondere mică a veniturilor în PIB), Germania (38,7%), Luxemburg (39,5%), Estonia (41,8%, tot la o pondere mică a veniturilor în PIB) şi Marea Britanie (42,3%). Ceea ce ne creează deja o imagine a corelaţiilor între performanţa economică şi modul de alocare al banilor în bugetul public.
De reţinut, vecinii bulgari figurează pe locul şapte din coadă la ponderea alocărilor pentru protecţie socială în PIB şi reuşesc să ne bată de puţin (2.700 de euro/locuitor faţă de 2.600 de euro/locuitor la paritatea puterilor de cumpărare standard). Iar asta în condiţiile în care au pornit în 2011 de la acelaşi nivel de 16,5% din PIB ca şi noi, după care am evoluat net diferit, noi în jos iar ei în sus, spre 17,5% ( ce-i drept în uşoară scădere faţă de 17,9% în anul precedent).
Foarte relevant, la ponderi similare şi scăzute ale veniturilor bugetare în PIB, România şi Irlanda se situează la extreme în ceea ce priveşte ponderea alocărilor pentru şomaj, cu doar 0,6% la noi şi 10,1% ( de 17 ori mai mult !) la irlandezi, în condiţiile unei medii europene de 4,7%. Se vede aici interesul net diferit pentru familiile cu veniturile cele mai scăzute pe membru, ceea ce afectează îndeosebi copiii şi şansele lor de integrare socială.
Chiar dacă procentajul alocărilor pentru familii şi copii este la noi uşor peste media europeană ( de altfel şi singurul domeniu în afară de pensii la care ne plasăm peste uzanţele continentale), cu 9,6% faţă de 8,7%, suntem penalizaţi din nou de ponderea scăzută a cheltuielilor totale cu protecţia socială în PIB.
De aceea, avem probleme şi la alocările pentru cazurile de îmbolnăviri, îngrijirea sănătăţii şi dizabilităţi (34,0% la noi faţă de o medie UE de 36,9%). Prin limitarea banilor pentru şomaj, pentru excluziune socială şi ceva de la sănătate am făcut atfel loc pentru pensii cât de cât decente, care apar însă disproporţionate prin raportare la veniturile bugetare.
De aici rezultă că prioritatea numărul unu în politicile publice ar trebui să fie majorarea veniturilor bugetare ca pondere în PIB. Care să permită un avans sustenabil al cheltuielilor pentru protecţia socială şi aducerea lor la un nivel cât de cât rezonabil.
Cu doar 31,7% din media europeană la protecţia socială (2,6 mii euro/an faţă de 8,2 mii euro pe an la paritatea puterilor de cumpărare standard, adică în termeni COMPARABILI), degeaba avem noi un PIB/locuitor de 63% din aceeaşi medie. De fapt, efectul creşterii economice este resimţit cam la jumătate la nivelul politicilor publice pentru populaţia cuprobleme.
