România, ţara în care producţia e de 5 ori mai ieftină decât procesarea şi comercializarea. De ce şi cum se scumpesc alimentele: astăzi, laptele

Litru de lapte a ajuns să coste peste 5 lei (mai mult de 1,2 euro), iar preţul său aproape că s-a dublat în ultimul an. Dacă în iunie 2010 un litru costa 2,8 lei, acum a ajuns să depăşească 5 lei. Fermierii spun că ei nu au nici o vină și că laptele pleacă de la ei la acelaşi tarif ca şi în anul 2009: în jur de un leu. Din care, peste laptele vândut după procesare, mai e vândută şi smântâna care se scoate până se ajunge la nivelul de grăsime trecut pe cutie.
Astfel, între poarta producătorului şi raftul magazinului, produsul se scumpește de patru sau chiar de cinci ori.

„Profitul acesta se duce spre zona comercială. Costul în coşul zilnic asupra consumatorului este formidabil. Şi el nu este relaţionat cu producătorul, cu cel care creşte animalul, care mulge, care păstrează indici de calitate. Hipermarketurile îşi permit să ridice atât de mult preţurile, pentru că la noi nu se iau măsurile care trebuie. Este o lege de bune practici cu produsele alimentare, dar nu se aplică”, spune ministrul Agriculturii, Valeriu Tabără. El crede că nu există explicaţii clare cum ajunge preţul litrului de lapte de la 1,1-1,2 lei, cu cât este vândut de micii fermieri care deţin vaci, la preţul laptelui în supermarketuri, care depăşeşte patru sau chiar cinci lei, la anumite categorii de lapte, după ce laptele respectiv este prelucrat, la care se mai adaugă şi preţul smântânii extrase din acelaşi lapte.

În pierdere ies cele două capete ale lanţului: producătorul (fermierul) şi consumatorul. Primii încasează sume foarte mici pentru laptele livrat, ân ciuda faptului că cei din urmă plătzesc foarte mult (uneori preţuri peste media europeană!) pentru un litru de lapte. Pe de altă parte, există şi beneficiari ai preţului crescut al laptelui, iar aceştia sunt intermediarii, adică procesatorii şi comercianţii.

Cum se face preţul la mijlocul mecanismului

Totuşi, procesatorii spun că ei plătesc preţul corect pentru un litru de lapte şi că au cheltuieli suplimentare care determină creşterea preţului final.

Astfel, la preţul de un leu – 1,2 lei plătit de fermier pentru un litru de lapte, se adaugă până la 40% cheltuieli suplimentare cu transportul şi analizele efectuate pentru verificarea calităţii laptelui.

În acest fel, de la procesator, laptele pleacă în general cu un preţ dublu faţă de cel primit de fermier, preţ cuprins între 2 şi 2,5 lei. Comercianţii adaugă însă o nouă majorare de preţ, astfel că la magazin se ajunge la o nouă dublare de preţ, cumpărătorul putând achiziţiona un litru de lapte cu peste 5 lei.

„Lanţul de producţie al laptelui este lung şi când cineva creşte puţin preţul se porneşte o creştere în casacadă. Astfel, majorarea preţului carburanţilor şi sezonul rece ridică preţul laptelui la producător cu aprope 20%, apoi procesatorii sunt nevoiţi să plătească mai mult pentru un ambalaj importat mai scump, un transport la şi de la fabrică mai scump sau reclamă la produs mai scumpă. Retailerii adaugă profit dar şi taxe de raft mărite, apoi TVA 24% şi astfel produsul ajunge la consumator de patru ori mai scump decât pleacă de la producător”, spune deputatul Valeriu Steriu, fost preşedinte al patronatului din industria laptelui.

Procesatorii şi comercianţii fac legea pe piaţa laptelui

Prima cauza evidentă a existenţei acestei situaţii este dezechilibrul dintre fermieri pe de o parte şi procesatori şi comercianţi pe de altă parte. Întrucât crescătorii de vaci nu se asociază pentru a înfiinţa  cooperative puternice, nu au nici forţa necesară în cadrul negocierilor în relaţiile cu procesatorii.

Astfel, potrivit unui raport al Consiliului Concurenţei privind piaţa laptelui, producătorii români de lapte se găsesc într-o poziţie defavorabilă din punctul de vedere al puterii de negociere, deoarece încheie contracte de livrare în mod individual şi nu deţin acţiuni în cadrul industriei din aval, adică în cadrul firmelor procesatoare. Important este ca prin noua Politică Agricolă Comună să se realizeze şi asigurarea transparenţei preţurilor, astfel încât fiecare producător să poată avea informaţii corecte şi în timp util despre preţurile practicate în regiune. Acest fapt poate conduce la consolidarea puterii de negociere a producătorilor în relaţia cu procesatorii.

În plus, din cauza structurii fermelor, la nivel naţional, cea mai mare producţie de lapte (40%) este destinată auto-consumului, urmată de producţia pentru vânzări directe (36%) şi pentru procesare (22%). Astfel, din cei 4,7 miliarde litri de lapte produşi anual, mai puţin de un sfert ajunge direct la procesatori, restul asigurând hrana crescătorilor de vaci şi familiilor acestora.

Multe vaci, lapte puţin

La nivel european, România ocupă locul şapte la efective de vaci de lapte, dar problema este că peste 90% dintre aşa numitele „ferme” sunt de fapt gospodării cu una-două vaci şi care folosesc laptele obţinut mai mult pentru auto-consum. În jur de 1,9 milioane de gospodării exploatează mai puţin de două treimi din suprafaţa agricolă a ţării, fragmentată în loturi medii de sub trei ha, care nu permit decât o agricultură de subzistenţă.

La extrema cealaltă, mai puţin de 20.000 de exploataţii deţin peste o treime din suprafaţa agricolă utilizată şi posedă în medie 270 ha. Dintre acestea, doar 1.200 sunt ferme cu un efectiv de peste 50 de vaci.

Astfel, în ciuda numărului mare de exploataţii, producătorii români realizează o productivitate de numai 53%, faţă de nivelul celei medii din UE. Dacă în ţara noastră cea mai mare parte a fermelor deţin mai puţin de trei vaci, în Uniunea Europeană, majoritatea exploataţiilor sunt de mărime medie (de la 10 la 100 de animale), iar aproape 60% din laptele crud este procesat prin intermediul cooperativelor (forma organizatorică a fermierilor care deţin şi capacităţi de procesare), în cadrul cărora, fermierii sunt atât producători şi furnizori de materie primă, cât si acţionari ai unităţii de procesare.

Lipsa productivităţii este legată şi de subvenţiile primite de fermierii români, care nu se compară cu cele încasate de agricultorii din vestul Europei.

Dacă sprijinul acordat fermierului român este de 116 euro/ha, cel destinat agricultorului francez sau german depăşeşte 300 euro, iar un fermier din Belgia sau Olanda beneficiază, în medie, de o subvenţie de 460 euro per hectar. Subvenţii mai mici sunt acordate fermierilor din Estul Europei, astfel încât un agricultor din Polonia sau Cehia primeşte cam aceiaşi sumă cu cea primită de români, iar cei din Letonia chiar mai puţin, în medie 95 de euro pe hectar.