Durata de muncă în România s-a redus cu aproape trei ani în perioada 2000 – 2017, potrivit datelor publicate de Eurostat pentru statele membre.
Practic, raportul dintre situaţia de la noi şi media UE s-a inversat de la începutul secolului. Atunci, noi aveam o durată de muncă aşteptată a fi de 36 de ani faţă de doar 32,9 ani media europeană. Anul trecut, noi am coborât la 33,4 ani, pe contrasens cu media UE, majorată la 35,9 ani.
Durata de muncă aşteptată (expected duration of working life în original, în lb. engleză) estimează cât timp va fi activă pe piaţa muncii o persoană care are la momentul analizei 15 ani, dintr-o anumită ţară şi într-un anumit an.
Clenciul acestui comunicat este că suntem SINGURA ţară membră UE în care durata de muncă a scăzut pe parcursul acestui secol.
Pentru referinţă, menţionăm că perioada estimată a fi de activitate a crescut în aceeaşi perioadă cu cea amintită, cu 4,0 ani în Bulgaria, 6,2 ani în Ungaria, 2,3 ani în Cehia şi 2,2 ani în Polonia (chiar dacă ea a rămas încă ceva mai mică decât la noi În Bulgaria şi Polonia).
Desigur, se poate arăta şi faptul că venim de-abia pe locul opt ca apetit scăzut pentru muncă, într-un clasament în care conduc verii noştri italieni cu doar 31,6 ani, urmaţi (semnificativ) de greci cu 32,7 ani. În plus, situaţia este complicată şi de nivelul şomajului din fiecare ţară, de frecvenţa dizabilităţilor care nu mai permit munca etc.
Cert este că de pe locul 5 între ţările în care se munceşte cel mai mult ocupat în anul 2000 ( când ne situam după Danemarca, Suedia, Finlanda şi Marea Britanie), ne-am dus spre coada continentului, bifând cea mai spectaculoasă evoluţie (adică un regres greu de explicat) dintre toate ţările europene.
În schimb, cele patru state menţionate s-au menţinut pe trend crescător, doar că, între ele s-a intercalat (nota bene) Germania, care a venit puternic din urmă (+4,1 ani).
Situaţia pe sexe
De reţinut, în România, evoluţia în scădere a duratei de muncă a avut o amplitudine de circa trei ori mai mică la bărbaţi decât la femei. Adică de la 37,8 ani în primul caz în anul 2000, spre 36,4 ani în 2017 şi de la 34,2 ani la doar 30,1 ani în acelaşi interval de timp. Acest fapt a condus spre un decalaj semnificativ mai mare în raport cu media UE la femei (-3,3 ani) decât la bărbaţi (-1,4 ani).
De fapt, şi la bărbaţi şi la femei, europenii au început să muncească acum pe cum lucrau cu ceva timp în urmă românii şi printr-un soi de convergenţă bizar întârziată, românii, în loc să se menţină la valorile de dinaintea aderării s-au dus spre situaţia europenilor de atunci de când noi nu făcea parte din Uniune.
Consecinţele în privinţa nivelului de trai şi a perspectivelor de avea o pensie cât de cât decentă ( legată de numărul de ani de contribuţie la sistemul de asigurări sociale, în mod evident insuficient în raport cu prevederile legale la femei) se văd pe moment în deficitul de forţă de muncă actual şi se vor vedea pe termen lung în costurile cu protecţia socială pentru tot mai largi categorii necontributive pe mari perioade de timp la bugetul public.
