Depășirea pragului de 4,40 lei pentru un euro pe fondul schimbărilor politice a creeat o emoție puternică. Cu toate acestea, contrar aparențelor, nu asistăm la o evoluție de natură să ne alarmeze, fapt certificat de modificările de curs din anii anteriori și de schimbările firești în raportul de forțe dintre moneda unică europeană și leu.
Se observă ușor că o variație mai mică de un procent la momentul schimbării de guvern (4,4168 lei/euro este cu 0,93% mai sus decât media lunii precedente) este cu totul neînsemnată și reflectă mai degrabă o confirmare a percepției de relativă stabilitate decât a unei probleme majore în politica internă, de natură să destabilizeze economia.
Evoluția de anul trecut a cursului, când nu au avut loc nicio schimbare de putere politică și nicio modificare de prim-ministru, sugerează că sunt mulți alți factori, ceva mai importanți, care trebuie luați în considerare, dincolo de spectacolul cu valențe electorale.
Adevăratele presiuni pe curs
Mai degrabă, temerea privind creșterea deficitului bugetar, urmare a ”reîntregirii” salariilor în sectorul bugetar și a efortului de restituire a banilor luați în plus de la pensionari în contul bugetului pentru sănătate ar putea explica presiunea pe cursul de schimb.
O explicație în privința modificării ”normale” a cursului de schimb se cuvine a fi făcută, pentru a nu se perpetua ideea falsă a stabilității cursului de schimb față de euro prin păstrarea valorii nominale.
Dacă puterea de cumpărare a leului ar fi evoluat perfect sincron cu cea a euro, ar fi trebuit să avem o modificare a cursului de schimb euro/leu de mărimea diferențialului de inflație. Adică a diferenței dintre inflația înregistrată la noi și cea din zona euro.
Dacă ne uităm la ce s-a întâmplat de la intrarea României în UE, se poate observa o depreciere în termeni reali, de putere de cumpărare efectivă, în 2008 și 2009, urmată de o refacere a acesteia în 2010 și 2011. Desigur, baza de raportare joacă un rol important în aprecieri.
Dacă ne luăm după 2007, avem o depreciere a leului de 27%, peste diferențialul de inflație cumulat și situat la 18,3%. Dacă ne raportăm la anul 2009, anul critic al crizei, avem o stabilitate nominală aproape perfectă a leului, ceea ce este echivalent cu o întărire a monedei naționale cu diferențialul de inflație cumulat pe 2010 și 2011, adică 7,6%.
Practic, banii acordați nominal la finalul lui 2008 au fost consolidați ca putere de cumpărare față de euro și a trebuit să așteptăm această consolidare pentru a merge mai departe cu majorări nominale, în cifre absolute. Pentru aceasta, o bună parte din creșterea de productivitate a muncii a fost ”trimisă” în curs și nu în creșteri de salarii și pensii.
Problema de moment nu este doar cea a găsirii sumelor necesare în buget pentru salariați și pensionari, ci dacă această eventuală majorare poate fi susținută și în 2013. Oarecum paradoxal, tocmai din cauza reducerii puternice a creșterii prețurilor (2,54% pe martie 2012), diferențialul de inflație nu ne mai ajută. După cum nici pierderea de viteză din zona productivității muncii nu ajută.
Atât noi cât și zona euro ne aflăm undeva la un indice de inflație armonizat situat la 3%, diferența fiind aproape de zero, ceea ce înseamnă o traiectorie de creștere a cursului pe măsura inflației nu ar trebui să ne surprindă. Fiind greu de găsit motivele pentru care leul să se aprecieze în continuare în termeni reali față de euro. Creșterea deficitului comercial este deja un semnal de luat în seamă, în acest sens.
O anumită acomodare a reducerii cererii externe cu cea a unei ușoare majorări a cererii interne și cu un mic ajutor de competitivitate prin curs dat exportatorilor este necesară.
Însă excesele față de puterea reală de cumpărare a leului, dată de rezultatele din economie ar fi o mare eroare. Mai degrabă, pentru echilibrarea finanțelor statului, banii către bugetari și pensionari ar trebui dați pe măsura creării de noi locuri de muncă ( la fel de eficiente !) și nu prin afectarea investițiilor, de natură să subțieze și mai mult baza de taxare.
