Referință Franța: Salariile sectoriale raportate la salariul mediu

Pentru a avea o referință neutră într-o țară occidentală mai apropiată ca model cultural de România și cu o solidă practică în domeniul statisticii sociale, am căutat rezultatele unei anchete structurale referitoare la veniturile lunare efective ( dincolo de valori brute, de alte surse de venit, de impozitare diferită etc.), cu rezultate simple, pe înțelesul tuturor, pe câteva ocupații și domenii de activitate.

Am găsit, astfel, Ancheta bugetelor de familie din 2000-2001 din Franța (France Enquete budget des families). Nu are importanță că valorile sunt din acea perioadă, mai degrabă avem o referință ceva mai utilă dacă ne raportăm la nivelul nostru de dezvoltare de acum și cel de atunci din Hexagon.

Importante sunt proporțiile față de media salarială, altele decât cele de la noi și care pot servi drept referință, indiferent de nivelul absolut al banilor dață de guvern diferitelor categorii de angajați și de nivelul de salarizare din sectorul privat.

Observații:

1.Salariile sunt mult mai compacte decât la noi iar competențele dobândite în procesul de formare profesională și importanța activității joacă un rol mai important.

2.Cvasiegalitatea promovată la noi dintre educație și sănătate nu există în Franța. Acolo sănătății i se acordă, cel putin salarial vorbind, o importanță mai mare decât educației, iar veniturile unui medic generalist se situau cu 45% peste cele ale unui cadru didactic, plasat la nivelul unei asistente de înaltă calificare.

3.Pompierii și polițiștii se află ca nivel de salarizare sub sănătate și sub educație, după cum ar fi firesc din perspectivă logică (dar nu și din perspectivă legislativă) la noi. Din moment ce anvelopa salarială a bugetarilor este una și aceeași, dacă unii primesc relativ prea mult, alții vor primi relativ mai puțin.

4.La fel de surprinzător pentru noi, șoferul de autobuz se plasează mai jos la nivelul veniturilor lunare decât o asistentă oarecare din spital, deși ambele categorii au o răspundere importantă, probabil prin prisma fineții manevrelor pe care trebuie să le facă la locul de muncă.

5. Muncitorul necalificat are aproape două treimi din salariul mediu pe economie (64%). La noi, avem în prezent un raport de doar 43% și, nici măcar în condițiile anunțatul salariu minim de 1.200 lei brut ( de fapt 882 lei ) ce ar trebui să intre în vigoare de la 1 ianuarie 2016, nu vom ajunge la pragul de 50%, cu atât mai mult cu cât se anunță alte creșteri salariale.

Din păcate, finanțarea redusă ( și nu capacitatea profesională, altminteri de nivel european) a domeniului statistic românesc nu ne oferă posibilitatea de a putea face o judecată de valoare pe meseriile avute în vedere de statistica franceză.

Dar diferențele pe sectoare de activitate sunt semnificative și merită să medităm la modul în care s-a așezat salarizarea din România din perspectiva optimului social :

Dacă ținem cont de modul de finanțare al posturilor bugetare, prin taxe și impozite aplicate direct sau pe muncă, se impun o precizare. Asta pentru a poziționa corect situația din România față de cea din Franța :

La o populație de aproximativ 3 ori mai mare (atunci erau 60,6 milioane francezi) ei aveau o forță de muncă salariată, consemnată de statistica oficială, de 5 ori mai mare (22,1 milioane angajați).

Este ca și cum taxarea în scopul asigurării sumelor pentru plata bugetarilor ar avea, din start, o eficiență de 60% la noi față de ei.

De altfel – coincidență – și proporția veniturilor bugetare în PIB la ei este de vreo 51%, comparativ cu aproximativ 32% la noi.

De unde se poate trage concluzia, altminteri evidentă, că nu putem plăti salarii mai mari pentru bugetari până nu creeăm și fiscalizăm mai multe locuri de muncă în economie și/sau îmbunătățim colectarea taxelor.