Recalcularea pensiilor – nelămuriri şi soluţia

În esenţă, statul şi-a luat un angajament faţă de o persoană că îi va plăti lunar o sumă de bani. Nu importă că e vorba de pensie sau de salariu. De ce salariul poate fi „tăiat” iar pensia este „sfântă” (ca „drept patrimonial”, adică cei în cauză au fost „împropietăriţi” de stat cu o sumă de bani plătibilă etern), nu e clar.

De fapt, pensiile se dau din salarii, care provin din munca depusă. A da pensie unuia, indiferent de rezultatele muncii depuse de altul care o plăteşte, nu mai ţine de solidaritate socială ci de aberaţie economică. Atenţie, simplificând, dacă un salariat „ţine” un pensionar, atunci o firmă, când plăteşte (conform legii) un angajat, plăteşte şi o pensie.

Salariul îl stabileşte ea cu angajatul dar valoarea punctului de pensie, implicit pensia, o stabileşte statul (şi o măreşte cum vrea el). Practic, statul poate majora arbitrar costul salarial atunci când măreşte pensiile, ceea ce creşte costurile şi afectează competitivitatea. Totodată, creşte inflaţia, ceea ce reduce puterea de cumpărare. Nu doar a pensiilor majorate, ci şi a salariilor din care se dau majorările.

În treacăt fie spus, dacă un salariat primeşte bani în plus, s-ar putea să muncească mai mult sau mai bine ( din păcate nu prea e cazul la bugetari). Dacă un pensionar primeşte mai mulţi bani, activitatea din firma care plăteşte salariul angajatului din care se dă pensia respectivă nu beneficiază cu nimic.

Păstrarea costurilor salariale prin reducerea fiscalităţii transferă problema la bugetul de stat, de unde trebuie mutaţi automat ( mai mulţi) bani ( tradiţional, de la investiţii) pentru asigurarea plăţii pensiilor ( undeva cam o treime din total în ultimii ani ). Asta după eroarea monumentală de politică economică din 2007, când sistemul de asigurări sociale era echilibrat, dar unii au ţinut morţiş „să avem şi noi faliţii noştri”.

Dincolo de faptul că această abordare distorsionează grav principiul contributivităţii ( care mai rămâne să aibă corespondenţă cu realitatea doar în proporţie de două treimi), culmea este că pensionarii ajung să-şi acorde singuri o parte din pensie pe calea impozitelor plătite la stat ( impozit pe venit, pe proprietate, TVA, accize etc.), transferate parţial la bugetul de asigurări sociale.

La salarii se merge, conform declaraţiilor făcute cât se poate de clar de ministrul muncii, pe principiul „la muncă egală, salarii egale”. La pensie, acelaşi ministru, care este şi al protecţiei sociale, nu mai clamează principiul egalităţii, ceea ce constituie o inconsecvenţă logică elementară.

Adică anumite salarii, acordate pe MUNCA ( fie ea discutabilă a) UNORA pot să scadă, cam 3% dintre ele, dar toate pensiile, plătite din MUNCA ALTORA trebuie nu doar să rămână ci să şi crească automat odată cu punctul de pensie, ceea ce „nu rimează”. Mai ales, că la vremea lor, unii cu pensii mari au avut salarii mai mari tot faţă de alţii cu salarii mai mici, deşi au muncit la fel.

De fapt, ca mod de calcul, decizia de pensionare nu conţine sume. Ca „drept patrimonial”, toată matematica aferentă se concentrează pe stabilirea unui punctaj. Acesta dă, de fapt, dreptul la o pensie mai mare sau mai mică, prin raportare an de an la media naţională şi la durata legală de activitate.

Valoarea punctului de pensie cu care se înmulţeşte APOI acest punctaj este una stabilită de guvern în fiecare an. Cu alte cuvinte, ar putea să crească sau sau să scadă, exact ca şi salariile din care se acordă pensiile. Soluţia simplă este să împărţim suma prezumat a fi strânsă din impozitarea salariilor la numărul total de puncte de pensie şi să vedem ce valoare rezultă pentru un punct.

Dacă vrem să majorăm sustenabil şi fără a face împrumuturi pensiile, atunci nu avem decât să le dăm transparent. După posibilităţile reale şi nu după dorinţele electorale. Dacă ni se pare că rezultă prea puţini bani, atunci putem interveni cu partea de subvenţie venită acum de la buget ( ce ar trebui limitată ca procentaj din PIB). Dar nu „la grămadă” şi nu pe post de drept de pensie, ci drept ajutor social.

Acordat după o grilă regresivă ( mai mult la cei cu venituri mici şi mai puţin la cei cu venituri mai mari), astfel încât să nu piardă la pensie cei care încasează bani până la un anumit plafon, fie el un salariu mediu NET pe economie sau similar. Însă nu există niciun motiv logic pentru a subvenţiona de la bugetul de stat pensiile care sunt mai mari decât acel plafon.

Pentru un salariu mediu NET pe economie, un salariat trebuie să meargă la muncă, un pensionar, cu care suntem solidari, nu trebuie să meargă la muncă. Totodată, nu există nici o raţiune de a suvenţiona de la bugetul de stat pensiile unor oameni care, deşi ( pentru că atât au contribuit la vremea lor) au pensia mică, obţin venituri substanţiale din alte surse (afaceri, chirii etc.).

Desigur, nu are nimeni nimic cu drepturile lor la pensie, dar numai din sumele colectate la bugetul asigurărilor de stat. A pune pe cineva să plătească impozite pe munca depusă, pentru a subvenţiona pensia unuia care are proprietăţile şi timpul necesar pentru a obţine venituri din afaceri nu ţine de solidaritate socială, ci de bancurile de la Radio Erevan.

Mai ales că angajatul sursă de pensii trebuie să-şi facă o casă, o familie, să-şi întreţină mai întâi copiii, eventual să pună şi el un ban deoparte. Pentru că are şi el nevoie, inclusiv pentru problemele de sănătate neglijate din lipsă de bani şi de acces (acesta din urmă îngreunat de persoane cu venit presupus mic şi timp mult, tot pe banii lui).

Aşadar, punct de pensie rezultat din posibilităţile bugetare şi majorat strict după salariul mediu pe economie şi/sau majorarea de taxare salarială. Plus compensarea necesităţilor rezultate din pensii considerate mici de la bugetul de stat. Dar NUMAI pentru pensii mici, NU şi pentru pensii mari. Altminteri, solidaritatea socială devine, vorba lui nenea Iancu, „trai neneacă, pe banii altora”.