România a ocupat anul trecut penultimul loc între statele UE în ceea ce privește rata de activitate a celor cu vârsta cuprinsă între 20 și 64 de ani.
Ne individualizează faptul că situația este cam la fel de proastă și pe segmentul 25 – 54 de ani și pe cel de 55 – 64 de ani.
Acesta din urmă ne-a mai salvat până la intrarea în UE dar a fost afectat de creșterea ratei de înlocuire a salariului cu pensia spre cote de top la nivelul UE.
În context, trebuie semnalat că ne se situăm pe podiumul european al ratei de înlocuire a pensiilor față de salarii și am avut din 2007 încoace cea mai mare creștere a acestei rate.
Corelația cu rata scăzută de activitate la grupa de vârstă 55 – 64 ani este evidentă și explică, în mare parte, de ce ne aflăm tocmai pe penultima poziție în clasamentul european de profil.
Indicatorul utilizat de organismul de statistică al UE pentru măsurarea ratei de înlocuire în termeni comparabili la nivel european este pensia mediană (cea mai probabilă valoare a pensiei) brută pentru intervalul de vârstă 65 – 74 ani raportată la câștigul median (cea mai probabilă valoare a salariului) brut al categoriei de vârstă 50 – 59 ani, incluzând și alte beneficii sociale.
Acest indicator reflectă mult mai bine trecerea de la perioada activă la cea de pensie primită pentru vârstă și vechime în muncă decât raportarea pensiilor la salarii în general. Asta deoarece o mare parte dintre beneficiarii de pensii nu sunt persoane în vârstă iar baza de referință trebuie să fie salariul dintr-o perioadă anterioară rezonabilă, nu salariul în general.
Cei care ne-au ajutat să nu în deținem lanterna roșie sunt verii noștri latini cu chef de muncă similar, italienii. Dar până și aceștia sunt mai dornici de activitate la vârste ceva mai înaintate, chiar dacă înregistrează același procentaj de beneficii la pensii raportat la salariul anterior.
Cu excepția Maltei, țară atipică prin populația foarte redusă și tipul de economie orienatată puternic spre turism, suntem singurii prezenți în top 5 la nivelul ratei scăzute de activitate la ambele categorii de vârstă măsurate de Eurostat.
Fapt interesant, diferența dintre noi și colega de integrare, Bulgaria, rezidă nu atât în situația pe segmentul 20 – 54 ani, unde valorile sunt similare, cât pe cel de 55 – 64 de ani, unde diferența trece de 15%.
Dacă se pune față în față această situație cu rata de înlocuire net diferită, de 63% la noi față de doar 44% la ei, atunci se pot găsi explicații dincolo de clișeul dificultății în găsirea unui loc de muncă (de altfel, rata de activitate include toate persoanele active, indiferent de natura relațiilor de muncă).
Această aserțiune este susținută de compararea datelor pentru Grecia și Cipru, care ar trebui să aibă cam aceeași situație din punct de vedere al populației și socio-cultural, dacă nu ar avea și o rată de înlocuire net diferită, una pe model sudic, iar alta pe model britanic.
Astfel, la o rată de înlocuire de doar 39%, Ciprul aproape că atinge pragul de 80% rată de activitate per total, cu o plasare peste media UE la grupa de vârstă 55 – 64 de ani.
Dacă ne uităm la acest prag critic, cu excepția Suediei, de departe țara cu cei mai harnici oameni fără o motivație materială, găsim opt state nordice cu rata de înlocuire relativ modestă, între 45% și 51%, printre care Germania, Marea Britanie și Olanda, dar și toate cele trei state baltice foste socialiste. Ceea ce înseamnă că se poate face o trecere onorabilă, cel mai bun exmplu de echilibru fiind Cehia.
Apropo de Germania, poziționarea ei se datorează tot grupei cu vârste ceva mai înaintate, situată la peste 70% în condiții de 45% rată de înlocuire. Iar asta în contrast edificator cu vecina de aceeași limbă și cultură similară, Austria, ”penalizată” pe segmentul 55 – 64 de ani (60%) de rata mult mai ridicată de înlocuire (60%).
Or, noi am plecat de poziționarea ”germană” ( sau dacă vreți, ”bulgară”) la intrarea în UE, când eram pe la 45% către cea ”austriacă” și chiar cu aspirații ”franceze”, cu 63% (am fost chiar la 67% în 2012). Doar că economia noastră trecută prin criză și situația financiară a țării nu are cum să susțină o asemnea orientare în politica socială.
Consecințele se văd azi, se vor vedea și mâine, iar acum nu mai putem decât să ne ajustăm cât de cât pe partea cealaltă. Dacă nu prin numărul celor aflați în putere de muncă, măcar prin procentajul cât mai ”suedez” posibil de activitate.
