Valoarea sumelor supuse unor măsuri asiguratorii a crescut semnificativ în ultimii ani, evoluție ce contribuie pozitiv la recuperea prejudiciilor din dosarele în care instantețele au pronunțat sentințe definitive.
Pe de altă parte, la nivelul punerii în executare a hotărârilor judecătorești ce vizează inclusiv valorificarea unor bunuri confiscate continuă să existe o serie de disfuncționalități ce apar fie ca urmare a unei birocrații haotice, fie ca urmare a unor viduri legislative, reiese dintr-un raport al Freedom House.
Fundația a centralizat datele furnizate de instanțele din România, realizând totodată și o serie de interviuri cu procurori, judecători și inspectori ANAF pentru a identifica punctele slabe din sistem.
Identificarea bunurilor relevante și impunerea de sechestre cât mai devreme în faza de urmărire penală reprezintă o garanție că acestea nu vor fi înstrăinate ori distruse, că statul sau instituțiile vătămate își vor putea recupera prejudiciile produse în cazul unei decizii definitive de condamnare și că persoanele condamnate vor fi deposedate de bunurile dobândite ilegal.
Sumele și bunurile supuse unor măsuri asigurătorii au crescut constant în ultimii ani, reiese din raportul citat. Magistrații intervievați au pus această tendință pe seama unor decizii manageriale luate la conducerea parchetelor, în condițiile în care cadrul legislativ a rămas relativ constant.
La începutul anilor 2000 nu exista această perspectivă în practica parchetelor din România, după cum reiese cifrele furnizate de Ministerul Public înainte și după 2010, notează Freedom House.
La nivelul Ministerului Public, un Ordin din 2011 al Procurorului General a impulsionat preocuparea procurorilor pentru instituirea măsurilor asigurătorii. Ordinul le impunea procurorilor ca „în toate cauzele penale privind infracţiuni care au produs prejudicii materiale sau au dus la dobândirea unor avantaje materiale” să evalueze „dacă se impune efectuarea de verificări pentru identificarea bunurilor asupra cărora pot fi instituite măsuri asigurătorii”.
Această preocupare a Ministerului Public s-a reflectat în creșterea substanțială a măsurilor asigurătorii dispuse în 2011 – peste 1 miliard de lei față de 371 milioane de lei în 2010.
Valoarea măsurilor asigurătorii dispuse de Direcția Națională Anticorupție cunoaște, de asemenea, un trend ascendent în cursul ultimilor opt ani.
La nivelul DNA, au precizat procurorii intervievați, atât obligativitatea luării măsurilor asigurătorii impusă prin legea specială, cât și succesele înregistrate în dovedirea vinovăției unor inculpați au dat avânt aplicării de măsuri asigurătorii.
- Măsurile asiguratorii dispuse de parchetele de pe lângă curțile de apel
Examinarea informațiilor disponibile, fără PCA Ploiești (care unde figurează sechestrul asigurător record din dosarul Lukoil de circa 5,5 miliarde de lei)relevă faptul că parchetele de pe lângă curțile de apel București, Timișoara, Constanța, Brașov și Craiova au avut volumele cele mai mari de sechestre în anul 2015.
La polul opus, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș a instituit o singură măsură asigurătorie, de 5.030 lei, parchetele de pe lângă curțile de Apel Bacău și Oradea ne-au comunicat că nu au dispus măsuri asigurătorii în 2015, iar Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești nu ne-a comunicat datele solicitate.
- Măsurile asiguratorii dispuse de parchetele de pe lângă tribunale
Parchetul de pe lângă Tribunalul București se distanțează net în ceea ce privește sechestrele dispuse la nivelul parchetelor de pe lângă tribunale – 1,6 miliarde de lei. După acesta, parchetele care au instituit cele mai mari măsuri asigurătorii au fost cele de pe lângă tribunalele Bistrița-Năsăud (622 de milioane de lei), Ilfov (188 milioane de lei), Sălaj (98 de milioane de lei) și Gorj (60 de milioane de lei).
Examinarea valorilor absolute ale sechestrelor dispuse de DNA, toate parchetele de pe lângă curți de apel și de pe lângă tribunale din România plasează Parchetul de pe lângă Tribunalul București pe locul 3 la nivel național, după Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești (cu sechestrul dispus în dosarul „Lukoil”) și Direcția Națională Anticorupție.
Pe lângă DNA, măsurile asigurătorii semnificative sunt instituite mai degrabă de parchetele de pe lângă tribunale decât de cele de pe lângă curți de apel, un lucru explicabil prin competența de investigare a infracțiunilor de evaziune fiscală, spălare de bani și de mică corupție ce le aparține. O altă observație relevantă este că niciunul dintre cele 12 parchete care au instituit măsuri asigurătorii semnificative nu este din Moldova, notează Freedom House.
Identificarea bunurilor și investigațiile financiare
În ultimii doi ani, centralizarea bazelor de date de către ANAF și ANCPI și, pe de altă parte, cooptarea unor inspectori antifraudă de la ANAF în structurile de parchet sau protocoalele realizate de DNA cu aceste instituții privind accesul direct în bazele lor de date au diminuat timpul și au crescut considerabil calitatea și confidențialitatea investigațiilor financiare.
”Relațiile interpersonale create de-a lungul timpului joacă un rol important în calibrarea unei asemenea colaborări, în redactarea cererilor de comisii rogatorii, ori în identificarea rapidă a posibilităților concrete de obținere a unor informații în acord cu cadrul legislativ din țara respectivă”, reiese din raport.
Exceptând DNA și DIICOT, instituții care au un grad ridicat de implicare în cooperări internaționale, în rândul parchetelor nespecializate ies în evidență Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba, care au inițiat 36, 28, respectiv 24 de cereri de cooperare internațională în 2015.
Abordarea instanțelor privind măsurile asiguratorii
În general, instanțele mențin măsurile asigurătorii luate de parchete. Din răspunsurile primite de la instanțe pentru anul 2014, circa 80% din măsurile asigurătorii impuse de procurori au fost confirmate de instanțe, aproximativ 6% din sechestre au fost ridicate parțial și în proporție de 14% sechestrele au fost ridicate în totalitate.
De asemenea, în anul 2014, în timpul cercetării judecătorești, mai multe instanțe au decis instituirea de sechestre asigurătorii care nu fuseseră luate de parchete în timpul urmăririi penale. ”Este foarte posibil ca această practică să vizeze dosare mai vechi, începute într-o perioadă în care luarea măsurilor asigurătorii nu era o prioritate”, notează instituția.
Dintre toate curțile de apel, singura care a dispus măsuri asigurătorii în timpul cercetării judecătorești este Curtea de Apel București. În ceea ce privește tribunalele, se remarcă din acest punct de vedere tribunalele Iași, Arad și Neamț.
Instituția confiscării extinse a fost folosită foarte puțin. Astfel, parchetele nespecializate care se remarcă prin întocmirea de rechizitorii în care au solicitat și confiscare extinsă în 2013-2015 sunt Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, și parchetele de pe lângă tribunalele București, Călărași și Vâlcea.
Dincolo de noutatea instituției și inerția firească a sistemului judiciar, una dintre cauzele care au dus la aplicarea redusă a confiscării extinse a fost pusă de magistrații intervievați în legătură cu obiecțiile de constituționalitate în condițiile în care art. 44 (8) al legii supreme prezumă caracterul licit al dobândirii averii.
Obiecția de neconstituționalitate a confiscării extinse a fost respinsă în iunie 2014 de Curtea Constituțională, la doi ani de la intrarea în vigoare a legii. CCR a arătat că prezumția dobândirii licite a averii nu este una absolută, ci relativă, fiind o garanție a dreptului la proprietate, el însuși un drept relativ, și nu unul absolut (cum sunt, de exemplu, dreptul la viață și la integritate).
Pe de altă parte, chiar dacă decizia din iunie 2014 a înlăturat obiecția de neconstituționalitate, magistrații consultați au pus alte aspecte ale deciziei CCR printre principalele motive ale numărului scăzut de dosare în care s-a solicitat confiscare extinsă.
”E relativ dificilă probațiunea la confiscare extinsă. E multă muncă, și nu neapărat muncă specifică procurorului. E activitate contabilă, trebuie să vezi cât te întinzi pe lateral, la câte rude ale inculpatului, la persoanele interpuse care nu știi neapărat cine sunt, dar care ar putea să dețină bunuri ce sunt de fapt ale inculpatului”, a explicat un procuror.
În ultimii trei ani, procurorii au solicitat impunerea unui număr de 141 sechestre de la terți. Dintre acestea, cele mai multe – 68 – în 2013, iar 2014 și 2015 înregistrând o scădere – 38, respectiv 35 de asemenea solicitări.
- Gestionarea și evidența bunurilor sechestrate este, în prezent, cel mai sensibil capitol al procesului de recuperare a produsului infracțiunii.
Noul Cod de procedură penală prevede posibilitatea vânzării anticipate a bunurilor mobile – perisabile ori care se învechesc moral – indisponibilizate, cu restituirea banilor în caz de achitare.
”Când s-a constatat că prin mașinile sechestrate încep să crească flori, s-a acceptat și această soluție legislativă de bun simț”, spune un judecător.
Principalul obstacol în calea vânzării anticipate este lipsa procedurii și absența unui personal calificat. Atâta vreme cât este lăsată în sarcina organului judiciar, procurorii vor avea reținere să vândă obiectele mobile sechestrate, deoarece nu e specificul activității lor, după cum arată unul dintre procurori: „Să organizeze el o licitație, cu anunț? Unde să vină cumpărătorii? Cine negociază prețurile?”.
Varianta apelării la ANAF are dezavantajul unor proceduri administrative greoaie și îndelungate, ce ar putea întârzia dosarul și afecta eficiența urmăririi penale.
La interviurile pentru documentarea raportului, un procuror și un ofițer de poliție judiciară au decris procedura prin care ANAF scoate la vânzare aceste mărfuri drept „ceva obscur”, o procedură susceptibilă de clientelism. Principala obiecție ar fi cea legată de acreditarea, o dată pe an, a firmelor care pot participa la licitațiile de acest tip. Oficiali ai ANAF spun însă că în acest tip de vânzare, mai ales atunci când este vorba de bunuri perisabile, șansele de a obține prețuri bune sunt extrem de mici și, de fapt, se bucură când reușesc să scape de produse.
O posibilă soluție ar fi operaționalizarea Agenției Naționale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate.
Odată pronunțată o sentință, aceasta este dusă la îndeplinire de Biroul executări penale al instanței de fond. În cazul deciziilor de confiscare, Biroul de executări penale trimite cu confirmare de primire adresă către Agenția Națională de Administrare Fiscală, care devine organ de executare.
ANAF rămâne ultima verigă a procesului de recuperare a produsului infracțiunii. În ultimii doi ani, rata mică – sub 10% – de recuperare a creanțelor provenite din sentințe penale și explicațiile neconvingătoare au ridicat semne de întrebare legate de activitatea ANAF ca organ de executare și valorificare.
Disfuncții legate de punerea în executare a hotărârilor judecătorești și valorificarea bunurilor confiscate
O primă disfuncție vine din circuitul documentelor între birourile de executări penale, parchete și ANAF.
Inițial, ANAF primește minutele sentințelor definitive, mult mai târziu, însă, motivările. Iar fără documentele din dosar, respectiv actele complete privind sechestrele instituite, este greu sa se pună în executare aceste titluri pentru recuperarea prejudiciilor sau preluarea efectivă a bunurilor confiscate, căci aceste bunuri sunt deja în proprietatea statului imediat după pronunțarea hotărârii judecătorești. Uneori sentințele sunt comunicate ANAF fără toate datele de identificare ale persoanelor. Pe de altă parte, evaluarea bunurilor realizată de organele de urmărire penală, comportă un grad mare de relativitate, situație admisă și de procurorii intervievați: „sunt obligat să evaluez bunul respectiv, or nici eu, nici poliția nu avem pregătirea necesară pentru a face aceste evaluări astfel încât nu știu în ce măsură aceste evaluări corespund realității.”
Corespondența ulterioară a ANAF cu birourile de executări penale (pentru lămurirea datelor exacte de identificare) și, mai ales, cu parchetele care au instituit măsurile asigurătorii cu ani de zile în urmă întârzie foarte mult punerea în execuție, or primele zile după pronunțarea sentinței definitive sunt cruciale pentru astfel de măsuri. Acest inconvenient va fi rezolvat odată cu operaționalizarea Agenției Naționale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate, care va avea la nivel centralizat evidența sechestrelor instituite de parchete.
- Confruntarea cu realitatea de pe teren
În cazul bunurilor imobile, apar o seamă de aberații, reiese din ancheta Freedom House.
Unele bunuri nu sunt intabulate. Instanța pune sechestru pe un teren, dar inspectorii ANAF constată la fața locului că pe acel teren se află o clădire, de exemplu. În acest caz trebuie modificată valoarea, căci, la valorificare, nimeni nu va dori să cumpere un teren cu servitute.
Sunt, de asemenea, numeroase situațiile în care o proprietate imobiliară confiscată fusese construită ilegal. Statul devine astfel proprietarul unei construcții ridicate ilegal, ceea ce face imposibilă valorificarea clădirii respective, statul cheltuind însă bani cu demolarea ei.
- Legislația fiscală nu face distincție între un contribuabil obișnuit și o persoană condamnată
Astfel, arată oficialii ANAF intervievați, o persoană condamnată beneficiază de aceleași garanții pe care le are un contribuabil de bună-credință.
Situația este nefirească atâta timp cât, prin hotărârea judecătorească de condamnare, persoanei respective i se restrâng anumite drepturi, dar, în același timp, se bucură de toate garanțiile oferite de legislația fiscală. Un capitol distinct pentru recuperarea creanțelor din sentințe penale se impune în Codul de procedură fiscală.
