Strategia de țară se va axa inevitabil pe politici duse de stat asupra celor trei factori care intervin în procesele economice: munca, resursele naturale și capitalul (financiar, utilaje și tehnologii).
Dintre acestea, dată fiind preponderența capitalului privat (în acest moment preponderent controlat din străinătate), care decide asupra resurselor, capitalului și tehnologiilor de fabricație, maximum de efect al politicilor publice se mai poate obține asupra capitalului uman.
Pe fondul declinului demografic și al plecărilor masive la muncă în străinătate, forța de muncă condiționează și va condiționa tot mai puternic creșterea economică sustenabilă pe termen lung. Teoria spune că se poate îmbunătăți calitatea acestuia (dezvoltare de tip intensiv, cu creșterea competențelor, a ratei de educație terțiară etc.) și/sau cantitatea ( dezvoltare de tip extensiv).
Problema, în condițiile liberei circulații a forței de muncă pe piața unică, este că ar fi lăudabil și se poate lucra cu rezultate bune la prima variantă, dar pe final nu se va ști clar în beneficiul cui. De fapt, România mai are rezerve de exploatat la cantitatea de muncă angajată în economie, iar asta în corelație cu disponibilul de forță de muncă existent și rămas în țară.
Datele Eurostat arată, însă, că ne găsim într-o poziție cu totul particulară în rândul țărilor membre UE, cu cea mai redusă rată a angajaților temporari în totalul angajaților (doar 1% !). Iar asta la un nivel de peste zece ori mai mic față de media europeană în materie, ceea ce necesită o ajustare a datelor pentru a înțelege cum stă situația din perspectiva clișeelor consolidate timp de zeci de ani de fosta orânduire socialistă.
Astfel, figurăm de-abia pe locul 22 – 24 din 28 de state membre UE (alături de Bulgaria și Slovacia) la rata de angajare în rândul grupului de vârstă apt de muncă, cu aproape patru procente sub media europeană.
Dacă, însă, ajustăm valoarea acestui indicator cu numărul angajaților temporari urcăm tocmai pe locul 12 și semnificativ peste media Uniunii (v. Tabelul).
Rata de angajare este definită ca măsura în care resursa de forță de muncă disponibilă la nivel național este utilizată. Este calculată ca raport între numărul de angajați și numărul celor au vârsta legală de muncă (intervalul 15 – 64 ani este luat ca referință pentru comparații internaționale de către Eurostat pentru toate statele, deși legislația diferă de la caz la caz).
O slujbă este considerată temporară dacă angajatorul și angajatul convin că durata ei este condiționată de condiții obiective precum: o dată specificată, terminarea unei lucrări, întoarcerea unui alt angajat înlocuit temporar. Cazurile tipice sunt persoanele care lucrează ca sezonieri, cei care sunt angajați de la caz la caz printr-o firmă ce execută activități temporare în contul unei terțe părți și persoanele aflate în anumite stagii de pregătire profesională.
Ce-ar fi dacă am avea o structură ”europeană
Practic, ponderea angajaților în ”înțelesul românesc” al termenului de angajat ( care presupune că este vorba aproape sigur despre angajare pe perioadă nederminată), atunci se obține cea de a doua coloană a indicatorilor prezentați de Eurostat. Coloană care diferă destul de mult de prima și în care situațiile relative în care se găsesec diferite țări se modifică radical pe alocuri.
Dacă România ar avea o pondere a angajaților temporari nu de 1% ci undeva la nivelul mediei UE (11,2% anul trecut), acest fapt ar prespune un plus de circa o jumătate de milion de angajați. Astfel, am trece peste media europeană a ratei de angajare ne-am duce spre pragul de 70% ocupare a forței de muncă disponibile.
Adică, în pofida clișeelor, în structură, nu atât locurile de muncă stabile ( care trebuie consolidate și nu flexibilizate !) sunt problema cea mai mare cât lipsa ofertelor de locuri de muncă temporare, cel puțin prin prisma raportării la experiența altor state. Este o chestiune de mentalitate, legislație, birocrație și regim de impozitare a veniturilor, toate aspecte la care statul poate lucra și interveni favorabil cu dublu efect: creșterea incluziunii sociale și reducerea facturii aferente beneficiilor oferite celor aflați în nevoie.
Dozajul între o zona dură a locurilor de muncă stabile și o zona flexibilă mult mai extinsă decât în prezent, care poate da reziliență economiei în fața șocurilor, va fi esențial ( vezi și experiența Poloniei, singura care nu a redus PIB-ul în criză). Iar pentru asta nu ar fi nevoie să reinventăm roata ci să ne uităm în jur, pentru a învăța ”din greșelile altora și nu din ale noastre”. Câteva observații se pot dovedi utile în acest demers:
1.Germania este un exemplu de asemenea dozaj, excelând ( dar fără a fi prima) la procentajul ratei de angajare și mergând pe un nivel apropiat dar ușor sub medie la nivel european de joburi temporare.
2.Țările baltice, cu mentalitate nordică dar afectată de anii de socialism sunt în primele opt locuri ca nivel de angajare în muncă al populației apte. Stau cert mai bine decât noi pe zona de locuri de muncă temporare dar ar trebui să luăm aminte și la tendința de revenire spre valori mai scăzute după trecerea crizei și adoptarea euro.
3. State precum Irlanda și Cipru au folosit cât se poate de vizibil în cifre supapa creșterii angajărilor temporare pe perioada dificultăților economice, spre deosebire de Grecia și de verii noștru latini, italienii care au păstrat acest indicator sub media UE ”no matter what”.
4. Apropo de latinitate, surprinde oarecum ( oarecum deoarece ”căpșunele” joacă un rol important) poziționarea Spaniei pe ultimul loc în clasamentul locurilor de muncă pe durată nedeterminată, unde și Franța coboară considerabil ca procentaj, undeva de la media europeană spre pragul de 55%. Dacă ne mai uităm și la italieni, care sunt sub 50%, asta ne arată cât de grea ar putea fi ”munca de lămurire”.
5. Dacă ne uităm la cazurile de dopaj cu locuri de muncă temporare, sunt elocvente cazul Suediei, care prin modalitate trece în statistica oficială Eurostat pe primul loc, cu aproape 75% (interesantă și motivarea oferită într-o țară bogată, cu un sistem de securitate socială performat, pentru ca trei sferturi dintre cei apți să muncească, chiar dacă nu în permanență) dar și perechile Cehia-Olanda, România-Finlanda sau Grecia-Spania, unde ocuparea temporară face masiv diferența finală.
