Depresiunea economică a surprins Româna nepregătită. Pentru cei mai mulţi integrarea în UE era un fel de sfârşit al istoriei. Odată integraţi în Europa totul trebuia să se clarifice de la sine. Dar nu a fost să fie! Nu numai ca nici măcar UE nu mai este la fel de sigură ca înainte de criză, dar nici solidaritatea dintre statele europene nu mai funcţionează, nici euro nu află în cea mai favorabilă conjunctură şi, mai nou, revoltele din Africa de Nord şi din Orientul Mijlociu care au surprins Bruxelles-ul şi alte centre de influenţă europene pun sub semnul întrebării întreaga strategie economică a zonei. În aceste condiţii pentru România ar fi necesare scenarii alternative. Însă de la 1848 încoace nimeni nu a mai reflectat serios asupra modelului pe care îl are de urmat România. După ce a fondat perspectiva proeuropeană a Principatelor clasa politică românească s-a mulţumit să se acordeze cu alte proiecte fără să mai încerce vreo formulă alternativă.
Că România duce lipsă de un proiect de ţară e un truism. Există însă surogate care ţin locul unor autentice proiecte de ţară. Cel mai recent dintre acestea este Strategia UE pentru regiunea Dunării lansată, destul de discret, pe 3 februarie şi care implică toate statele riverane ale fluviului. Vagă şi nestructurată, această strategie pare mai degrabă o concesie făcută preşedinţiei maghiare, deşi este vorba de o mai veche iniţiativă a Austriei, decât o autentică viziune despre dezvoltarea zonei danubiene. Dar, de departe, Strategia Europa 2020 este cea care pare să reprezinte efortul de modelare cel mai important al ultimilor ani. Aceasta, adoptată în iunie 20101, se vrea un plan de reînnoire economică care să înlocuiască strategia de la Lisabona (elaborată pentru etapa 2000 – 2010, dar niciodată realizată) care să orienteze economia Europei în perioada postrecesiunii şi să permită o înaltă calitate a vieţii, menţinând, în acelaşi timp, modelul social european. În acest context, atât cât se poate observa din improvizaţiile de politici ale guvernului, „strategia” României nu pare corelată în vreun fel cu cea a UE. Căci, modelul social european este considerat în România – mărturie stau declaraţiile preşedintelui sau ale membrilor guvernului – depăşit şi impropriu.
Deşi multe analize dovedesc că actuala criza nu este consecinţa politicilor sociale, ci a tendinţelor speculative necontrolate care pornesc de la ideologia „pieţei”, ofensiva împotriva statului social este privită în România ca o prioritate strategică. În strategia cui? Destructurarea modelului social european, atât cât funcţiona în ţara noastră, creează condiţiile creşterii inegalităţii sociale, şi, prin consecinţă, a extremismului politic. Şi tocmai această tendinţă împotriva „statului social” a devenit „calea” pe care a păşit, doar aparent sub îndrumarea FMI, şi România. Preşedintele României a simţit nevoia să o susţină şi să o implicit şi în mesajul dintre ani. Căci ce altceva putea însemna formula din mesajul preşedintelui de Anul Nou, „Romania are şansa prosperităţii dacă avem forţa să luăm deciziile corecte în avantajul generaţiilor viitoare”, dacă nu continuarea destructurării mecanismelor statului social. Şi, chiar dacă ar fi aşa, cum au fost stabilite priorităţile astfel încât acestea să devină o strategie larg împărtăşită?
De ce România nu poate avea un proiect de ţară? Poate pentru că obsedaţi de „marile noastre războaie politice interne” neglijăm ceea ce se întâmplă în lumea largă. O strategie de ţară ar presupune un costisitor exerciţiu de consultare reală şi o disponibilitate spre dialog. Ori, tocmai acestea nu pot fi realizate dacă la nivel politic nu sunt definite un set, fie şi minimal, de principii asupra cărora toţi partenerii convin. O „strategie” care nu priveşte societatea ca întreg, care discriminează între categorii sociale, care plasează România în afara contextului european şi urmăreşte mai ales interesele de etapă ale unor companii multinaţionale care văd ţara noastră ca pe un capăt de pod pe care să-l folosească în promovarea unor politici „reformatoare” în întreaga Europă, nu poate să reuşească să-şi atingă presupusele scopuri sociale. Din contră, aici sau aiurea, tratarea diferenţiată a consecinţelor economice, sociale sau politice ale crizei poate conduce spre erori de guvernare a căror consecinţe lasă loc imprevizibilului. De aceea ar fi momentul să punem punct confuziei şi să formulăm strategii consensuale, adaptate climatului social, cultural şi economic românesc.
Un răspuns