România și-a menținut angajamentul de adoptare a euro la 1 ianuarie 2019, în cadrul Programului de Convergenţă 2015-2018 transmis zilele trecute Comisiei Europene.
Acest angajament a fost reiterat în cadrul așa-numitului „Semestru European„, adoptat pentru întărirea coordonării politicilor economice, structurale şi bugetare ale statelor membre UE.
(Citiți și extensia: ”Aderarea României la euro”)
Cureaua – strânsă până la semnul indicat de UE
Potrivit Ministerului Finanțelor, România a bifat pentru anul 2014 un deficit de 1,5% din PIB al bugetului general consolidat (mult sub media Zonei Euro de 2,4% și sub media UE 28 de 2,9%), precum și încadrarea în ținta stabilită pe termen mediu pentru deficitul structural de 1% din PIB (prin Tratatul referitor la Stabilitatea, Coordonarea şi Guvernanţa în cadrul Uniunii Economice şi Monetare).
(Citiți și: ”România și aderarea la euro – între ”lista” lui Mugur Isărescu și așteptările europene”)
Ținta de deficit planificată pentru anul în curs este de 1,45% din PIB și include un spor cu caracter excepțional de 0,25% din PIB pentru cofinanţarea proiectelor susţinute din fonduri europene. În perioada 2016 – 2018, deficitul ar urma să coboare continuu spre 0,8% din PIB iar finanțele publice să înregistreze un excedent primar ( dacă se face abstracție de dobânzile la creditele aflate în derulare).
În traducere, ar urma să cheltuim mai puțini bani pentru sănătate, învățământ, pensii ș.a.m.d. ( toate domenii aflate în suferință din lipsa investițiilor și a salarizării personalului ) decât se încasează la bugetul public, deoarece va trebui să achităm dobânzi la datoria publică deja contractată.
(Citiți și: ”Aderarea la zona euro: Între cărarea scurtă a deciziei politice și drumul greu al convergenței economice. Prezentările conferinței”)
De reținut, România intenționează să solicite, în plus față de acest program asumat, activarea “clauzei de reformă structurală” ceea ce implică o creștere temporară a deficitului bugetar de 0,5% din PIB (ceea ce, logic, ar însemna că nu putem permite reforme structurale din cauza datoriilor)
Adoptarea euro – greu de ajuns la nivelul de PIB/locuitor necesar
”Guvernului României își păstrează angajamentul din Programul anterior de convergență de adoptare a monedei euro începând de la data de 1 ianuarie 2019.” se arată în textul publicat pe site-ul Ministerului Finanțelor. Dincolo de mica eroare de formă, s-ar putea să fie unele probleme ceva mai mari de fond.
În esență, raportul arată că România a recuperat în ultimii doi ani (2013 – 2014) un decalaj doar ceva mai mare de un punct procentual pe an raportat la media UE (de la 52,8% în 2012 la circa 55% în 2014), iar asta în condițiile unor creșteri ale PIB relativ bune, de 3,4% în 2013 și 2,8% în 2014. Încă departe de pragul teoretic necesar, de cel puțin 60%.
(Citiți și: ”Adoptarea monedei euro: criteriile, decalajele interne, pașii de urmat”)
Pe această traiectorie și pe fondul revirimentului economic din UE, este greu de crezut că vom reuși performanța de a traversa cota de 65% în 2018, așa cum rezultă din tabelul oferit de MF Comisiei Europene și publicului din România.
Concret, față de șapte procente în cinci ani ( 2008 – 2013), România ar trebui să trebui să recupereze, conform programului de convergență, 11 procente în următorii cinci ani (2014 – 2018).
Semnificativ și tabelul precedent publicat de MF (foarte interesant cum a reușit România să reducă decalajul la PIB/locuitor fără o creștere a PIB în termeni reali în raport cu media UE).
Explicația constă în aprecierea discretă în termeni reali a monedei naționale, care a păstrat un curs nominal foarte puțin schimbat pe parcursul intervalului de cinci ani analizat.
(Citiți și: ”Aderarea la euro / Al 7–lea criteriu: Poate România fără ”ocaua mică” ?)
Odată cu reducerea diferențialului de inflație, premiza este că aprecierea leului se va produce în continuare nu doar în termeni reali, dar și în temeni nominali, de la o medie de 4,46/lei în 2015 spre 4,40/lei în 2018 (vezi prognoza oficială).
Dar asta presupune o restructurare mult mai susținută a economiei și o îmbunătățire continuă a productivității muncii pentru a păstra competitivitatea produselor românești.
