Problema lui „Jos!”. Cine şi cum ar trebui „dat jos”. Protestul antisistem şi vocea lui Traian Băsescu

Înainte de-a trece la exemple – niste consideratii generale, cu ochiul liber. Pentru două categorii de protestatari: pentru cei care vor căderea guvernului PDL, eventual a lui Traian Băsescu. Şi pentru cei care protestează împotriva întregii clase politice – adică pentru manifestanţii antisistem.

Pentru cei anti-guvernul Boc. Rana pe care e de pus degetul

Pe fond, problema e pusă prost: se cere căderea unui cabinet care a guvernat exact cum ar fi făcut-o orice alt guvern al crizei (inclusiv unul Antonescu-Ponta): cu foaia finanţatorilor – a troicii FMI-Banca Mondială- Comisia Europeană – în mână.

Criza ne-a surprins cu o creştere economică bazată pe banii căpşunarilor şi pe creditul cu buletinul – nu eram, nu suntem şi nu vom fi curând Polonia – singurii care au făcut-o pe deştepţii sunt ungurii, care stau acum la uşa creditorilor şi li se cere un preţ de neplătit, pentru că au luat lucrurile în uşor şi n-au înţeles ce se întâmplă de fapt.

Asta pe guvernarea economică. Pe cea politică: E greu de dat jos guvernul în acest moment. Căderea guvernului înseamna pentru PDL pierederea oricărei şanse la alegerile viitoare. Cu guvernul picat acum, PDL nu mai are nimic de pierdut. Aşa că, în perioada următoare, se va comporta precum lupul încoltit, nu va face nicio concesie de fond, se va multumi să cosmetizeze câte ceva in ceasul al 13. Iar protestele (cele autentice, din piaţa Universităţii, nu cele finanţate şi organizate de partide) nu sunt suficient de ample încât să le forţeze mâna pentru măsuri radicale.

E mult mai sigur, însă, să dai jos nişte miniştri incapabili, care au făcut „erori” costisitoare pentru o ţară aflată în criză, şi care supravieţuiesc în guvern pentru că sunt sprijiniţi la cel mai înalt nivel sau pentru s-au construit din vreme din cerneală şi pixeli.

Nu e doar mai uşor: ci mai ales, mai util, mai productiv, mai aplicat, mai didactic, mai folositor pentru societate:

Mai folositor tocmai pentru ca se identifica problema, se stabileste prejudiciul, se stabileste responsabilitatea, se arată cu degetul vinovatul, se schimba cu un altul care stie ca nu va fi schimbat pentru o vina politica, ci una administrativa.

Cunoaşteţi fotografia alăturată. Ea a apărut într-o revistă, la vreo două luni de când când fondurile europene (un mizilic de vreo 800 de milioane de euro) trecute prin ministerul si responsabilitatea protagonistei, fuseseră blocate, când sute de afaceri (cu mii de angajaţi) atârnau deasupra prăpastiei din cauza suspendării acestor plăţi. (VEZI AICI).

Asta nu mai e o biată aroganţă, sau o simplă sfidare: asta e inconştienţă. Un om cu o asemenea mentalitate nu are ce căuta în guvernul unei ţări în criză, care a fost nevoită să taie 25% din lefurile bugetarilor. (Că pe privaţi i-au uitat toţi – acolo viaţa a fost, în această criză, mult mai grea chiar decât a celor de la stat. Apropo: în „privat” nimănui nu i-ar mai arde să se dea în stambă după un atare eşec – de ce am tolera, deci, aşa ceva în guvern?).

Avem, în acest caz, responsabilitatea, prejudiciul, atitudinea faţă de ţară şi de viaţă. Doamna ar trebui să se întoarcă de urgenţă acasă şi să lase scaunul de ministru unui om responsabil şi cu bun simţ. Nu protestatarii, ci chiar ea tocmai dă guvernul jos.

Alte două vedete ale ratării singurilor bani ieftini pe care-i putea încasa România într-o perioadă în care marea problemă este tocmai scumpetea banilor:

Miniştrii Ion Ariton (Economie) şi Laszlo Borbely (Mediu). Lăsăm la o parte că niciunul n-a guvernat, ci doar au gestionat (de fapt, de ani de zile nimeni nu guvernează – asta înseamnă viziune, program şi efecte) cei doi au pierdut banii pe vânzarea certificatelor de emisii de carbon. E greu de apreciat acum suma (asta rezultă din piaţă) – e vorba de nişte sute de milioane de euro. La pieredea banilor l-au sacrificat pe acarul Păun (Şeful de la ANPM). (VEZI AICI). În realitate, vinovaţi au fost cei doi miniştri: nu se înţeleseseră cât revine ministerului Economiei şi cât ministerului Mediului. bani la minister înseamnă nişte plăţi, adică nişte contracte, adică nişte comisioane pe care îndeobşte le încasează cineva în ţara asta de anonimi prosperi făcuţi din nimic.

Despre domnul Borbely: într-o ţară în care priorităţile se bat cap în cap, n-a găsit altă întrebuinţare pentru banii de Mediu decât să facă spaţii verzi în sate de munte (VEZI AICI) – pe toate le rezolvase ministerul, mai rămăseseră de făcut parcuri în păduri – nu, nu-i o glumă.

Amândoi miniştrii dorm liniştiţi, şi-au văzut de treabă, au idei, sunt bine-mersi.

Ei, cu nişte întrebări pentru cei 3 aş porni eu. Banii pierduţi de eu sunt singurii pe care România i-ar fi putut încasa în 2011 fără împovărătoarele dobânzi care sunt, de fapt marea problemă a crizei datoriilor şi a finanţării statelor. Aşa ar fi just să se înceapă, cu ăştia trei ar fi începutul unui bun început.

Pentru cei care protestează antisistem

Problema guvernărilor în România nu sunt guvernele (aceste „echipe” sunt doar consecinţele), ci maniera în care e înţeleasă politica: atât de politicieni, cât şi de electorat.

De fapt: nişte şmecheri cumpără (cu mită sadea) voturile unor amărâţi rupţi de orice realitate – ce să te aştepţi de la politicienii şi alegătorii între care deal-ul este un litru de ulei şi un kil de zahăr.De aia au şi fost întorşi în tranşee Vasile Blaga şi compania.

Marea problemă cu care trebuie să se înceapă reforma este Finanţarea campaniilor electorale. Ai rezolvat asta, ai stins mita. Nu poţi schimba sistemul politic dacă laşi înăuntrul său acest troc sordid. (VEZI AICI).

Aşa că o atare problemă nu se rezolvă peste noapte. Dar ea trebuie începută cu această chestiune concretă: altfel orice mişcări politice de reformă şi trezire la realitate se vor dovedi inoperante: degeaba eşti bun, ai idei, ai competenţe, viziune şi program, dacă votul majoritar se dă pe o găleată şi o pereche de cizme de cauciuc.

Da, aşa cum în anii 90 au apărut antreprenorii şi capitalismul, acum trebuie să apară „o nouă clasă politică” pe măsura unei societăţi a oamenilor care-şi văd de treabă. O clasă politică în care nu se refugiază – pe bază de loialităţi perverse şi docilităţi de gaşcă – cei care eşuează în societatea reală. Dar ea mai trebuie să câştige şi alegerile. Iar voturile cele multe sunt acolo unde spărtura din lege face ca procesul electoral să aibă la bază nu interesul unei comunităţi, ci foamea de-o săptămână.

Fără aceste „mărunţişuri” concrete, tot ceea ce vedem la televizor poate fi rezolvat prin compromisuri făcute între aceeaşi politicieni. Dar asta nu schimbă nimic.

Problema trebuie pusă, aşadar, altfel – despre asta, într-un comentariu viitor.
***
Vorbeam de „o nouă clasă politică” şi de faptul că sistemul nu poate fi schimbat peste noapte.

Un om ar fi putut încuraja crearea unei astfel de clase politice – căci el chiar a avut timp ca, pe baza unor principii deja existente, să traseze nişte coordonate şi să tragă sforile atât de dragi lui (e jucător, nu? ) pentru a facilita accesul la decizie unui alt tip de oameni.

N-a făcut-o, şi aşa ne-am trezit cu o cohortă de politicieni de mare viziune şi anvergură – noi, toţi tineri şi noi şi de mare viziune şi anvergură: Roberta Anastase şef de Parlament, Elena Udrea şefă peste 3 ministere grele, Emil Boc şef peste un partid mamut, Mioara Mantale un excepţional diplomat – consul, din prima, la „Inalta Poartă”, că nu putea începe din Togo.

Acest om este Traian Băsescu. Indiferent dacă a fost bine sau rău intenţionat, a făcut tot posibilul ca el, cel care a câştigat alegerile cu un discurs antipoliticieni, să nu mai poată veni astăzi să ne mai spună măcar două vorbe despre această clasă politică. Abia ăsta este eşecul lui cel mare.