În condițiile în care educația e principala cheie de creștere în viitor a competitivității, fie și prin comparație cu ”concurența” regională, alocările bugetare ignoră orice prioritate a acestui sector.
Problema nu mai e că România ocupă ultimul loc în Uniunea Europeană în privința cheltuielilor pentru educație calculate per elev, chiar și ajustate favorabil prin intermediul nivelului mai redus al prețurilor cu forța de muncă, bunurile și serviciile achiziționate, ci distanța la care se situează față de orice alt stat european.
Potrivit celor mai recente date ale Eurostat, un tânăr român beneficiază de doar 30% din banii alocați în medie la nivelul Uniunii.
Pentru referință, menționăm că acest indicator este de 40% în cazul Bulgariei, 68% în cazul Poloniei și 74% în cazul Cehiei. Primul loc în materie este deținut de Danemarca, cu 141%, urmată la mare distanță de Suedia și Olanda, cu câte 125%.
Cheltuielile anuale pentru educația publică sau privată per elev/student au fost măsurate la paritatea puterilor de cumpărare standard (ținând cont de nivelul prețurilor din țara respectivă) și includ sumele cheltuite de autoritățile centrale, locale, instituții religioase, gospodării ale populației și firme pentru personal, bunuri de capital și întreținere curentă.
(Citiți și: ”De ce Educația ar trebui să fie cheia creșterii competitivității”)
Desigur, se poate face educație de calitate și cu bani mai puțini, dar, de la un punct încolo, economiile în materie devin contraproductive. Potrivit datelor comunicate de OECD, Finlanda a coborât din fruntea țărilor cu cele mai bune sisteme de educație. De primul loc ocupat la testele internaționale PISA ocupat în 2000, 2003 și 2006 ea a ajuns în 2013 tocmai pe locul 12, după Estonia.
Nu doar nivelul absolut al cheltuielilor pentru învățământ prezintă probleme dar și alocarea lui pe nivelurile de educație, cu un minim de 22% din media UE situat în zona critică a învățământului secundar și cu o alocare sub media națională relativă pentru învățământul primar. De unde s-ar putea trage concluzia că ”ziua bună se cunoaște de dimineață”.
Polonia ar fi și ea în situația diferită de toate celelate state europene a alocărilor minime pentru învățământul secundar (vezi tabelul de mai jos), dar măcar ea păstrează și acolo un nivel apropiat de cel al nivelului de trai măsurat prin intermediul PIB/locuitor. Și dirijează resursele limitate de care dispune tocmai la bază, mizând pe o calitatea sporită în ciclul primar (cu un respectabil 78% din media UE).
Din păcate, nu acesta este cazul României (22% alocarea relativă pentru învățământul primar este foarte departe de 54% PIB/locuitor), care nu are o viziune de perspectivă și își înrăutățește situația investiției în capitalul uman. Încă din startul procesului de învățământ suntem la și mai mare distanță de media europeană (27% al nostru nu ”rimează” cu 78% polonez) iar alocarea din ciclul terțiar rămâne mare doar prin comparație cu cea de la începutul școlii.
După care, avem pretenții de la dascălii plătiți sub media pe economie și într-un mediu de învățare susținut pe final de ciclu la maxim 34% din media europeană să facă minuni cu viitoarea forță de muncă, ce ar urma să evolueze într-o economie mondială în care investiția în capitalul bazat pe cunoaștere joacă un rol central.
De remarcat în cazul marilor economii europene, alocarea în creștere continuă de la un nivel de învățământ la altul. Cu o Germanie atentă să nu se îndepărteze în primele faze de învățare de media UE și să pună accentul pe finalul studiilor. Cu o Franță mai egalitaristă în alocări și cu un ciclu secundar mai bine susținut. Și cu o Italie în pierdere relativă de viteză cu vârsta elevului, care explică în bună parte problemele economice din pensinsulă. De asemeni se poate vedea și de ce Finlanda a cedat prima poziție în domeniul educației, odată cu reducerea relativă a investiției în primele faze ale ciclului de învățământ.
(Citiți și: ”România și educația continuă: Calitatea forței de muncă se evaporă rapid”)
În contextul necesarului ridicat de investiție pentru educație, aceste economii dezvoltate mai și sustrag din România, prin posiblitățile materiale și dezvoltare profesională oferite, bruma de valori care s-a strecurat miraculos spre performanță în raport cu investițiile pe care le facem. Pe care le facem ca sistem, în marea masă a instutuțiilor de învățământ și elevilor, nu ca interes ”de vitrină” puternic localizat pe segmentul de tradiție al competițiilor școlare.
În rezumat, parafrazând o zicere mai veche, noi ne facem că investim în învățământ iar cei care termină școala se vor face că ne dau pensie peste câteva zeci de ani. Mai ales că pretențiile de a crește salariul mediu pe economie vor intra în coliziune cu nivelul de instruire și cultura generală (inclusiv financiară) deficitare ale forței de muncă.
