Cursul de schimb mediu euro/leu a înregistrat în 2017 cea mai mare creştere din ultimii cinci ani, iar cursul la final de an cel mai consistent avans din ultimii opt ani, potrivit datelor oficiale.
Totuşi, valorile de 1,72% şi, respectiv, 2,61% sunt relativ mici raportat la practica internaţională, unde fluctuaţiile în trio-ul euro-dolar-liră sterlină sunt mult mai importante.
Diferenţa este că acele economii sunt mai puternice şi îşi permit fluctuaţii mai mari de curs, pe când economia românească a mult mai puţin solidă iar expectaţiile de stabilitate leului sunt mult mai ridicate, tocmai prin faptul că în majoritatea celor nouă ani din intervalul 2009 – 2017, variaţiile au fost cu totul minore, de până la un procent sau uşor peste.
În treacăt fie spus, România ar fi trecut formal destul de lejer testul mecanismului ERM II, anticamera adoptării euro, din perspectiva fluctuaţiilor de curs, impuse în cota de +/- 15% la acest criteriu ( pentru referinţă să ne amintim să slovacii nu s-au încadrat întocmai la aderarea din 2009 şi a fost nevoie de o modificare a parităţii centrale pe ultima sută de metri).
De remarcat faptul că, până şi în perioada de maximă criză, când PIB-ul a scăzut cu peste şapte procente iar cursul a fost reaşezat la limita ce ar fi fost impusă prin ERM II , evoluţia la final de an a fost limitată la ceva mai mult de şase procente. Ceea ce, în sine, a reprezentat la acel moment un succes care ar fi trecut neobservat, dacă nu ar fi fost criticat de cei care sperau într-o degringoladă pe piaţa valutară.
Revenind la oile noastre, decizia de a accelera pe export, cel care ne-a scos din criza economică a fost reversată imediat ce ne-am văzut ieşiţi la mal. Ceea se vede dacă alăturăm gradul de acoperire al importurilor cu exporturile realizate (valori FOB/FOB, adică cele mai favorabile) cu evoluţia cursului de schimb – vezi tabelul.
Se poate deduce uşor care este importanţa unui grad de acoperire rezonabil de ridicat ( măcar 90%) în a putea plăti pentru importurile de mărfuri cu banii rezultaţi din exporturile de mărfuri. Nu că nu ar fi fost util să ne ducem chiar mai sus, spre 100%, pentru a reduce dependenţa de investiţiile străine care să vină să plombeze golul creeat şi să echilibreze piaţa valutară, alături de excedentul din servicii.
Cert este că mutarea tot mai clară până spre aproape exclusiv pe consumul intern ( schimburile externe au ajuns să afecteze negativ PIB) nu avea cum să nu afecteze tot mai clar cursul de schimb. Modificat de la 4,49 lei/euro medie iniţială prevăzută şi utilizată la bugetul pe 2017 la un 4,56 lei/euro atins la limită (fără rotunjire).
Iar asta în condiţiile în care tendinţa nu arată deloc bine, dacă ne uităm la debalansarea între valoarea de plecare în 2017, media anuală şi valoarea cu care s-a încheiat anul. Cu o medie plasată la mai puţin de un sfert ca poziţie în intervalul de creştere faţă de plecare şi mai mult de trei sferturi faţă de final.
De reţinut, în intervalul analizat, este doar al doilea an în care valoarea medie este între cea de plecare şi cea de final (după 2012, care seamănă bine cu 2017 şi prin evoluţia cursului pe parcursul anului şi prin gradul de acoperire). Ceea ce ar putea fi rău , dar şi bine, în cazul în care am reuşi cumva să reechilibrăm creşterea spre export şi să ducem valoarea medie a cursului înapoi SUB cea de la început de an şi cea de final de an, precum în toţi ceilalţi ani prezentaţi.
Una peste alta, datele anterioare, bazate pe o practică îndelungată, arată ca fiind optimă o repliere lentă, ordonată, calmă şi limitată, pe aliniamente care pot fi susţinute raţional. Scăderea cursului de schimb mediu euro/leu, de la cele aproape 4,57 lei/euro valoare medie pentru 2017 spre cele 4,55 lei/euro (trecute în legea bugetului pe 2018) apare cam hazardată, dată fiind plecarea din 4,66 lei/euro, chiar dacă admitem cazul fericit al mediei sub marginile intervalului.
Diferenţialul de inflaţie este tot mai clar între noi şi Zona Euro şi lasă un mic spaţiu de manevră. Însă o apreciere în termeni reali a leului (dezirabilă în principiu, dar în dezacord cu măsurile fiscal-bugetare) pe fond de deficit comercial în expansiune nu face sens, nu ar face decât să afecteze şi mai mult competitivitatea externă. Atenţia maximă ar fi în sensul întoarcerii tendinţei de scădere a gradului de acoperire măcar peste pragul critic de 90%.
Desigur, variaţia monedei naţionale va fi şi în sensul scăderii nominale a cursului iar banca centrală va încerca să atenueze exuberanţele speculative. Regimul valutar ales de noi este flotare controlată, dar nici nu se poate transforma într-un soi de control flotant, deoarece piaţa este piaţă. Iar la finalul zilei nu poţi decât să admiţi, cu costuri mai mari sau mici, eventual suplinite prin profesionalism, realitatea dură a fundamentelor economice şi a tranzacţiilor libere.
