Premierii României și nivelul următor. Studiu de caz: Victor Ponta

O legendă născută în PDL (iar cei care au fost de față știu că nu e legendă) spune că în anul 2009 – când criza făcea ravagii în jur, iar în România era tratată doar ca un zvon neconfirmat de surse credibile – premierului Emil Boc i s-a propus să reducă cheltuielile salariale din sectorul bugetar cu 10% pentru a evita colapsul. Era an electoral, rațiunea politică întuneca orice rațiune omenească a guvernantului, iar Emil Boc a refuzat. Un an mai târziu guvernul său scădea salariile cu 25% și creștea și TVA-ul cu 5 puncte procentuale.

Dar mai făcea ceva: punea la punct câteva legi (pensiile, unificarea salarizării în sectorul public, munca, educația etc.) – e drept, sub presiunea finanțatorilor care profitau de setea de bani pentru a impune actului guvernamental o coerență cu care România nu se mai confrutase de la implementarea, tot sub presiune, a Aquis-ului comunitar.

Problema Dlui. Boc rămânea, însă, neatinsă : învăța să guverneze pe spatele cetățeanului și al economiei cu aceeași candidă nonșalanță cu care, pe timpuri, ucenicii frizeri se învățau să tundă pe capetele pacienților de la Bălăceanca. Când să treacă la nivelul următor – faza înțelegerii economiei și antecamera empatiei cu societatea – guvernul său a trebuit să se dea la o parte.

Ceea ce vedem însă astăzi, la un an de când Dl. Victor Ponta se află la butoanele deciziei guvernamentale (cu îngăduință să Nu punem la socoteală vara oarbă a anului 2012), nu seamănă însă cu ”încălzirea” prin care ceilalți premieri ai României au învățat să guverneze. E un alt fel de incompetență – iar conjunctura o face mai periculoasă: cifrele macroeconomice, pe de o parte, și  un mecanism de PR (”minciuni” – ar spune cetățeanul care înțelege) pe de alta,  sunt un bun paravan pentru băltirea situațiilor care așteaptă viziune și acțiune.

Înainte de-a înșira despre ce vorbim:

Să ni-l închipuim pe premierul Ponta într-un studio de televiziune, discutând despre problemele din economie, timp de o oră, cu un economist, sau cu un antreprenor care are 50-100 de angajați. Eu nu am atâta imaginație.

Dacă probabilitatea statistică încă nu a nimerit o asemenea situație, ne putem uita în șirul de decizii, declarații și reacții ale premierului. S-o spunem pe șleau: Dl. Ponta nu guvernează, ci gestionează – cu sincope și tot mai greu – un sistem foarte complicat de interese interne și de angajamente externe. Faptul în sine nu e rău : experiența arată că un premier dependent de baronii din teritoriu trebuie să aibă în partid poziția cheie de autoritate și disciplinare a clientelei politice și sprijinul necondiționat al influenților din partid. E și motivul pentru care, cel mai bun premier al stângii ar fi, la această oră, ursuzul viceguvernator al BNR, Dl. Florin Georgescu – dacă vorbim de o guvernare de stânga : acesta Nu ar ști, însă, să negocieze sprijin cu grupurile de interese din Parlament, în spatele cărora se ascund cei 5-6 baroni locali. Și nu-l văd pe Florin Georgescu negociind cu Radu Mazăre punerea portului Constanța la dispoziția contrabandiștilor cu mandat popular de la malul mării – ca să luăm doar un exemplu.

Marea problemă a Dlui. Ponta, din acest punct de vedere, e că nu înțelege 3 mari chestiuni :

1. Premierul nu înțelege că fractura dintre creșterea economică la nivel macro și stagnarea din economie sunt produsul lipsei unei viziuni de ansamblu, al inexistenței unui plan care să pună cap la cap niște programe sectoriale.

Surse din anturajul premierului povestesc că acesta s-ar ”plictisi” pur și simplu dacă nu ar exista atacurile politice care să stimuleze acțiunile de PR la care asistăm în lunile din urmă. Aceste acțiuni produc așa numitele ”strategii”, de a căror fezabilitate rămâne să ne îndoim (sau nu) noi, spectatorii și finanțatorii actului guvernamental :

*Așa numitele proiecte de 10 (zece) miliarde de euro până la finele lui 2013,

*,Locuri de muncă de 10 ori mai puține decât cele pentru care Ministerul Muncii bagă mâna în foc – și care ar mai revigora și consumul și bugetele sociale,

* O creștere bazată exclusiv pe exporturile câtorva mastodonți din economie (ei înșiși dependenți de brizele sau furtunile de pe piețele externe) – și ruptă complet de mecanisme coerente de produs valoare adăugată în sectoare întregi din economie.

* Proiecte pentru IMM-uri, care mor sau se amână până când Ministerul Finanțelor găsește bani și logistică, atunci când nu le trimite direct în teritoriu, ca pe niște grăunțe de împărțit din mâna baronilor locali

* Autostrăzi sau investiții străine care refuză să coboare în economia reală din declarațiile băiatului Dnei. Șova,

* Programul de accesare a fondurilor europene cu Acordul său cu tot, la care Dl. Teodorovici nu reușește să depășească faza negocierilor de principiu (mai degrabă a insultelor pe care le încasează ministerul și guvernul său de la exasperații parteneri din Comisia Europeană) – într-un moment în care capitalul pe care investițiile străine de acum 5-6 ani ni-l punea la dispoziție s-a topit…

*, O reformă a Sănătății care s-a împotmolit în improvizațiile ”pas cu pas” ale dlui Nicolaescu.

* O fiscalitate prietenoasă pentru mediul de afaceri vlăguit de criză, care să coboare din declarațiile triumfaliste ale ”școlilor de vară” și ale briefingurilor coaliției.

* etc.

În spatele acestor planuri anunțate la intervale regulate și repetate în funcție de incidentele din societate se află strigătul exasperat al unui cetățean către unul din nevinovații momentului : acel ”Nu faceți nimic!” care i s-a strigat, la modul cel mai nepolitic cu putință, Dnei. Ecaterina Andronescu, la înmormântarea copilului ucis de maidanezi.

2. Premierul nu are o percepție corectă asupra veniturilor bugetare, asupra modului în care se fac (altfel decât din contractele cu statul) banii și al modului în care se utilizează bugetul.

Premierul încă nu percepe bugetul (și, prin consecință, fiscalitatea care-l adună și-l întoarce în economie și societate) drept un instrument (de fapt, Singurul Instrument) prin care statul poate interveni în economie.

Deși noile ”trenduri” (măcar cele din statele europene cu potențialul României – că nu trebuie să inventăm apa caldă) arată un alt fel de folosire a bugetului, la noi premierii sunt încă dependenți de creionul de după urechea Dlui. Gherghina – secretarul de stat de la Finanțe – al cărui sistem (o combinație între filosofia economică a lui ilie Verdeț și Nicolae Văcăroiu) țin banii captivi într-un sistem contabil cooperatist, în loc să facă din ei termen într-o ecuație de multiplicare.

Urmarea o vedem: în loc de reformă fiscală potrivit unei filosofii economice – doar niște impulsii către locurile de unde se mai poate stoarce din piatră seacă ceva:

* contribuție la Sănătate chiar și din chirii (înainte de-a fi reformat sistemul de Sănătate)

* presiunea cea mai mare pe IMM-uri – deși acolo sunt peste 60% din locurile de muncă

* impozitul minim (adică și pe pierdere) – acolo unde niște obsedați din antreprenoariat încă mai speră să vândă ceva și-și țin salariații cu bani din buzunarul propriu

*, tăieri din alocările pentru cele câteva sute de sate izolate pentru transportul elevilor (se economisește la buget cam căt se fură în România ăn 48 de secunde – sau poate mă înșel, cam cât se fură într-un minut)

* tăieri (adică ”rebugetări”) la cercetare – acolo unde nu există o strategie de țară – într-o țară care nu are altă șansă decât valoare adăugată mare

* etc.

3. Un aparat guvernamental croit nu după necesitățile de moment ale guvernării, ci după înteresele economice ale sprijinitorilor politici.

Am mai spus-o:

*Faliile de la Economie (Varujan Vosganian – cu pierderile și problemele, Maria Grapini – cu IMM-urile adică cu ”problemele sociale” ale mediului de afaceri și Constantin Niță – adică cu caimacul)

* Fractura de la Finanțe : într-un moment în care, ca să aduni, trebuie să fii foarte atent cum împarți (diferența de mai sus – dintre bugetul ca foaie contabilă și bugetul ca instrument), unul adună (Dl. Chițoiu) și alții (că-s mai mulți) împart: dl. Voinea.

* Schizoidia de la Transporturi-Autostrăzi – aflate la ministere diferite, deși INFRASTRUCTURA e o problemă punctuală, prezentă în toate topurile de evaluare, mare și compactă (numai banii sunt mărunți și risipiți)

Desigur, toată această împărțire e menită să sature toate gurile care asigură sprijinul politic de care guvernul are nevoie să-și pună în aplicare planul și strategia unitară.

Ei, care plan și care strategie unitară? Sunt ele compatibile cu ceea ce se așteaptă și cere în economia reală? Sunt ele măcar apropiate de desenul (oricât de vag) al economiștilor apolitici care-și fac calcule reci, pe deficite, necesități, oportunități și ”șarje” de politici economice și sociale?

Improvizația este atât de mare, încât până și cei lipsiți de cunoștințe economice văd că, în plină criză, reacțiile psihopolitice acoperă adevărul cifrelor, iar acțiunile de PR țin loc de strategie fezabilă și implementabilă. Măsura reactivă (apare undeva o fisură – o peticim cu o nouă taxă iar la sfârșit numărăm – dacă mai numărăm morții) bate setul de politici proactive pe care nu are cine să-l intuiască, conceapă, implementeze.

Or, nu te duci să te culci liniștit la adăpostul cifrelor produse la export de câțiva mastodonți (vulnerabili și ei la turbioanele de pe piețele externe), și să faci bugetul impozitând tenace tocmai ramurile care stagnează sau chiar nu merg în economie. Dar pentru asta trebuie să înțelegi.

***

Cele de mai sus sunt probleme ”curente” – cu care dă piept orice premier.

Dl. Victor Ponta pare să aibă și o a patra problemă : nu înțelege și nu vrea/poate să învețe.

Sunt 3 șanse pe care premierul le ratează – compromițându-și, astfel, statutul de ”jucător” în viitorul mediu :

A. Există organisme independente, detașate de decizia politică, menite să atragă atenția oricărui guvern asupra derapajelor de la realitatea pe care legile și cifrele le bagă sub ochii oricărui guvern responsabil.

Unul e Consiliul Fiscal. Păstrez într-un folder toate opiniile și avertizările acestui Consiliu, de la înființarea sa încoace: Aceeași asprime detașată, și față de măsurile guvernului Boc, și față de cele ale guvernelor Ponta. Nicio deosebire: niște economiști care țin la statutul lor profesional mai mult decât le-ar fi convenabil să fie băgați în seamă politic.

În ultimele două rânduri, Consiliului Fiscal i s-au trimis datele cu 12 ore înainte ca guvernul să ia o decizie: Părerea lor oricum nu contează. Atunci de ce nu-l desființezi?

De ce? Pentru că, din punct de vedere al PR-ului politic, ”Ar da nasol” – cum ar zice Dl. Vanghelie.

Or, un organism incomod – de fapt, incomod de lucid și detașat politic – cum e CF, i-ar putea fi de mare ajutor unui premier care vrea să și înțeleagă înainte de-a decide.
Vocea Consiliului Fiscal e, de fapt, fundalul de luciditate pe care-l compromit pretențiile din fața scenei ale Dlui. Oprișan – de exemplu. Sau avertizorul discret din spatele intereselor care produc, pe bandă rulantă, Ordonanțele de Urgență și improvizațiile prin care fiecare ministru încearcă să scoată la vopsea mecanismul legal de concepere a bugetelor, rectificărilor și execuțiilor bugetare – cu instrumentele lor pe care încă nu le-a văzut nimeni: politici economice și sociale.

B. Am pe birou 4-5 rezumate și concluzii ale discuțiilor dintre patronate și mediului de afaceri cu tot felul de ministere. Niciuna pusă în practică – deși oamenii au fost bătuți pe umăr și trimiși, cu încurajări și promisiuni, acasă. Ore de discuții și niște copaci tăiați pentru hârtia de print.

Inutil: se bifează meeting-uri, se fac liste cu priorități, se inventariază probleme, se strecoară ”documentele” către agențiile de presă.

Rezultatul este că legile și actele normative se iau fără studii de impact, fără simulări pentru economia reală. Premierului Ponta i se pun la dispoziție rapoarte succinte și ”traduse” ca pentru începători – pentru că deciziile (alea adevărate – care devin obligație și literă de lege) devin valide după semnătura unor începători.

C. Bun, se întreabă cei care cer de la premier o strategie de acțiune  (alta decât așteptarea unor conjuncturi care să mai producă cifrele macroeconomice de ieșit la televizor și glumițele trimise rever către contestatari) și în cât timp se învață aceste lucruri elementare pentru cei care încă mai mișcă în economia reală?

Răspunsul l-ar putea da consilierii premierului – unii oameni chiar valoroși, dar neresponsabili de incapacitatea premierului de-a înțelege actul de guvernare.

3-5-7 minute : atâta își permite un consilier să-i explice premierului despre ce e vorba într-o măsură guvernamentală luată la vreun minister – asta în cazul că nu trebuie să expedieze în vreun sms răspunsul la vreun atac punctual venit de la Cotroceni – răspuns și argument rațional pe care premierul oricum îl înlocuiește cu o ripostă politică lipsită de argumentul cifrelor. Tot restul e PR politic, adică o rezervă mică, lesne epuizabilă câtă vreme, în timp ce se consumă, nu pui nimic în loc.

Și nu pui chiar nimic : nu văd, în politica actualului premier, nici o boare ”de stânga” a politicilor și, mai ales, niciun avantaj că premierul s-a născut sub o stea norocoasă politic: situația rarisimă ca, într-o democrație, să ai peste 70% din parlament. Adică să-ți poți trece și impune nu doar viziunea ta de politician responsabil și vizionar, ci chiar un proiect de țară. De altfel, România însăși a ratat, odată cu acest guvern, posibilitatea de-a avea implementat, cu o majoritate atât de categorică și lipsită de dificultăți, un proiect de țară.

***

Ce-i rămîne de făcut unui premier imberb, lipsit de experiența guvernării, după ce vreme de un an s-a aflat la butoane și ar trebui să presupunem că a înțeles mecanimsul de decizie așa încât să-l aplice peste propria viziune?

Există calea pe care o străbate zi de zi de sub ochii noștri:
reacții aproape infantile, care insultă inteligența celor ce așteaptă o guvernare autentică; un fel de ”Ba pe-a mă-tii” aruncat zi de zi spre președintele care așteaptă la cotitură. Reacții lipsite de argumente, de discernământ, de înțelegere a ceea ce se petrece. Oare crede premierul că acest stil de-a guverna poate continua la nesfârșit ? ”Cam multă caterincă, moșule” – i-ar răspunde, dacă s-ar afla în opoziție, Dl. Radu Mazăre.

Și mai există, desigur, calea corectă:
ca om să Nu mizezi numai pe minciună și psihopolitică, iar ca ”profesionist” să treci la nivelul următor: un premier care să știe nu doar ce vrea el de la țară, ci și ce așteaptă țara de la un prim-ministru articulat și responsabil.

PS: E imposibil să nu-și amintească cineva de Cristian Boureanu, junele vocal – de fapt, orbăznicuț foc –  de la PDL (sau prin ce fracție a ”dreptei” o mai fi acum). Vocal atunci când apare și deschide gura.

Comparând reacțiile premierului Ponta, competența răspunsurilor lui și argumentele cu care iese pe scena politică, mă întreb cum ar arăta o Românie al cărui premier ar fi Dl. Boureanu, în cazul că ar avea același guvern, aceeași majoritate parlamentară și aceleași grupuri de interese care să-i sprijine și să-i ia în serios spusele.

Chiar printre adepții Dlui. Ponta sunt destui care știu că această comparație nu e deplasată.