Potrivit datelor INS, investițiile nete realizate per total în economia națională au scăzut în prima jumătate a acestui an cu aproape zece procente. Investițiile în tehnologie și construcții au avut cele mai drastice scăderi.
Însă dincolo de datele statistice, demn de observat este un alt fenomen: investițiile și-au reluat coborârea în anul 2014, după creșterile cheltuielilor cu investițiile din anii 2012 și 2013 – și la capătul a 2 ani de creștere a PIB, când părea că revenirea lor este consecința firească a ieșirii din criză.
Care să fie explicația trendului invers al investițiilor, față de cel al creșterii economice, care în anul 2013 a înregistrat performanța unui 3,5% ?
Trei economişti analizează şi oferă explicaţiile necesare înţelegerii acestui fenomen :
Aurelian Dochia: De la corecția unei exuberanțe investiționale, la neîncredere
” În 2008, România şi Europa în general încă mai credeau că nu au nimic de-a face cu şocul din zona financiar-bancară din Statele Unite. Investiţiile erau încă în faza pe care Shiller a etichetat-o ca „exuberanţă iraţionala”. Se construia mult şi orice, fiecare oraş mai mare avea cel puţin un proiect de un mall, cartierele rezidenţiale înfloreau peste tot…
Era inevitabil ca la un moment dat să apară o „corecţie”, o reducere a volumului exagerat de mare al investiţiilor şi noi, economiştii, discutam despre această corecţie. Ea se putea produce treptat (şi vorbeam în acei ani despre „soft landing”) sau brusc.
Din păcate, criza financiară mondială a îndreptat lucrurile spre o corecţie bruscă şi de mare amploare în 2009, când România a intrat în recesiune şi doar acordul de asistenţă încheiat cu FMI, Uniunea Europeană şi Banca Mondială a evitat o catastrofă şi mai mare. Volumul investiţiilor s-a prăbuşit la 70% în comparaţie cu anul 2008.
Faza de corecţie a durat încă doi ani, deşi amploarea acesteia s-a diminuat.
În anul 2014, investiţiile în primul semestru au fost afectate mai ales de nerealizarea proiectelor de investiţii publice.
Dacă este să sintetizez, scăderea investiţiilor are trei componente:
a) o componentă de ajustare, de corecţie a unor niveluri anterioare nesustenabile;
b) o scădere a investiţiilor private pe fondul crizei prelungite care face ca investitorii să privească cu neîncredere perspectivele de relansare a economiei;
c) lipsa de intervenţie a statului care nu a putut să compenseze cu investiţii publice contracţia investiţiilor private (aici se poate discuta şi despre eşecul în atragerea fondurilor europene).
Analiza pe componente ale investiţiilor este mai puţin relevantă şi ţine probabil şi de aspecte micro: de exemplu, faptul că în 2009 cheltuielile pentru construcţii au scăzut doar la 90% în vreme ce cele pentru utilaje au scăzut sub 50% ţine de rapiditatea cu care investitorii îşi pot schimba deciziile – este relativ uşor să anulezi comenzile pentru utilaje pe care le-ai făcut, dar o construcţie odată începută trebuie adusă măcar la o fază în care să fie conservată în siguranţă.
Daniel Dăianu: Sectorul privat a tăiat de la investiții, sectorul public nu a avut câmp de manevră
” Propun o schemă analitică de interpretare a cifrelor. Astfel:
Trebuie să avem în vedere că 2007, ca an de bază, este unul aproape de vârful bulei speculative în Europa centrala şi de răsărit. În opinia mea, nu este bine să luăm 2007 şi 2008 ca ani de referinţă; observaţia este valabilă nu numai pentru România.
Cifrele prezentate de INS privesc toate investiţiile. Dacă ne referim la cele din sectorul public se cuvine să ţinem cont de o caracteristică din perioada 2000-2008, când cheltuielile publice în bunuri de capital (investiţii) au fost în medie peste 4% din PIB (potrivit Eurostat), între cele mai ridicate din CEE.
Dar eficienţa a fost jalnică şi de aceea nu se văd multe din aceste investiţii în calitate şi cantitate. O raţionalizare a investiţiilor publice era necesară, combinată cu o mult mai corectă utilizare a banului public.
Oricum, căderea investiţiilor totale era inevitabilă după 2008 din varii motive: dezintermedierea practicată de bănci: prăbuşirea cererii de credite; deteriorarea puternică a perspectivei de afaceri cu implicaţii asupra înclinaţiei spre investire. Deci, să nu ne mire scăderea dramatică a investiţiilor în economie. Şi în alte ţări s-a întâmplat aşa ceva.
Necazul izvorât din dinamica investiţiilor publice în sectorul public este legat de impactul asupra protejării cererii şi ofertei agregate în economie.
Fiindcă atunci când sectorul privat îşi restrânge cheltuielile, inclusiv cele de investiţii, sectorul public ar trebui să manifeste o funcţie contraciclică, dacă poate. Şi aici investiţiile pot juca un rol cheie, mai ales dacă se poate miza pe absorbţie ridicată de fonduri europene. O bună absorbţie de fonduri europene ar fi putut adăuga peste 3% din PIB la cheltuielile publice, la investiţii. Din păcate, toată perioada de după 2007 a fost una submediocră pentru România în această privinţă
A intervenit şi presiunea teribilă pentru consolidare fiscală/bugetară, care a obligat la tăieri de cheltuieli publice (investiţii publice inclusiv). Spaţiul fiscal foarte redus şi-a spus cuvântul, alături de alte presiuni de ordin bugetar (revenirea la salarii nominale ale bugetarilor).
România are venituri fiscale foarte reduse, care diminuează enorm câmpul de manevră pentru ajustări.
Cum am menţionat mai sus, sectorul privat a tăiat masiv din investiţii (aici fiind vorba de firme multinaţionale ce operează în România); aceasta s-a văzut şi în ceea ce priveşte intrările de capital străin nu de portofoliu.
Ionuţ Dumitru – 4 posibile explicaţii: De la dezintermediere, la politica fiscală
Investiţiile din economie au avut o evoluţie foarte slabă în perioada crizei, având o ajustare mult mai mare decât cea a consumului, în contextul în care creşterea spectaculoasă de dinainte de criză a avut printre factorii determinanţi şi bula speculativă din piaţa imobiliară.
După ce în 2012 părea că investiţiile îşi revin, a doua parte a anului 2012, anul 2013 şi prima parte a anului 2014 au adus o nouă contracţie a acestora, printre factorii explicativi ai acestei scăderi probabil numărându-se :
1- scăderea continuă a investiţiilor publice începând cu a doua parte a anului 2012 ca instrument de ajustare a bugetului;
2- accelerarea procesului de dezintermediere (engl. deleveraging) în sectorul bancar pe fondul intrăririi puternice a cerinţelor de capital de către Autoritatea Bancară Europeană (EBA) pentru grupurile bancare europene;
3-modificarea schemei de stimul pentru investiţiile în energiile regenerabile (certificatele verzi),
4-introducerea taxei de construcţiile speciale (care au afectat puternic negativ investiţiile din trimestrul II 2014).
Un răspuns
Analistii au expus in mod corect cauzele „externe si cantitative” ale diminuarii investitiilor, ca rezultate firesti ale „analizei economice”.
Exista si o alta varinta analitica, „calitativa” a cauzelor economice interne (nationale), care au condus la scaderea contina a investitiilor bugetare si private (investitori straini si romani).
1.Caderea investitiilor se datoreaza doar partial crizei, in cea mai mare parte datorindu-se climatului economic sufocant pentru investitii, din Romania.
Pina in 2008, prin risipa „banilor cu buletinul” se acopereau investitional tarile cu indice de competitivitate bun, adica pina la 30 – 35, dar surplusul de bani neabsorbit de acestea, s-a indreptat in mod fortuit si catre alte tari, dintre care si Romania, chiar daca aceasta avea indicele dezastruos, 74.
Odata cu criza, diminuarea drastica a resurselor financiare (probabil catre „jumatate”), n-a mai lasat bani disponibili pentru tarile a caror indice de competitivitate-functionalitate economica este peste 30 -35.Acest indice se termina cu Coreea de Sud, 32 si Norvegia, 31, unde cresterea economica si investitiile straine continua.
In tarile cu indice de competitivitate mai mare, investitile straine au disparut – fenomen care s-a petrecut si in Romania treptat, dupa 2008.
La un coeficeint de competitivitate 74, banii investiti se pierd, in loc de a aduce profit.
Cu alte cuvinte, strainii „nu cresc sturioni, in Marea Moarta” (economic a Romaniei)!
2.Chiar si reduse, la 2-3 miliarde de Euro anual (fata de un necesar de 30 – 35 de miliarde de Euro anual, pentru un decolaj economic puternic si crearea a 200-250 de mii de noi locuri de munca anual), fondurile UE puteau sa tina in viata (la fel ca pe muribunzi „la aparate”) economia Romaniei, daca erau absorbite si utilizate.
Cauza, simpla si de nedepasit, este lipsa unui „proiect de tara”, care sa stabieasca obiective concrete de realizat pe diverse termene, pe care sa se articuleze organic, cele cu bani UE.
Ori in lipsa acestuia, investitiile pe bani UE se deruleaza intre doua parti la fel de nepregatite pentru afaceri, institutia de acordare a banilor, fara studii de impact national, fara articularea pe economia nationala prezenta si viitoare, cu persoane-amatori in afaceri.
Lipseste conexiunea cu regulile de stiinta economica a dezvoltarii, investitiile fiind la intimplre, la voia si imaginatia oricui si nu se raporteaza programatic la nimic.
Lipsa unui proiect de dezvoltare, postaderare face sa lipseasca directiile orientative de dezvoltare si structura optimala pe care sa se realizeze si dezvolte viitoarele afaceri cu bani UE.
Nu poate exista o evaluare anuala calitativa, de impact asupra viitorului economic, ci doar una cantitativa:s-au absorbit „n” miliarde Euro.
Lipseste orice evaluare calitativa asupra eficientei pentru economie si dezvoltarea viitoare, a cheltuirii banilor UE.
Investitiile de anvergura (industriale sau agricole) nu pot fi sustinute „combinat” cu bani UE, ai investitorilor romani si straini.
In lipsa unui „proiect national” de dezvoltare, al carui model sa fie utilizabil in tarile comunitare, nici UE nu poate construi propriul proiect economic anual si multianual, care sa cuprinda firme europene si multinationale, care sa fie aduse in Romania, pe solul solid al unor proiecte concrete.Afacerile punctuale, aleatorii ale Romaniei, nu pot constitui baza unui proiect combint: Romania-UE si tarile sale.
Realizarea de proiecte ntionale si „unificarea” lor „tehnica si financiara” intr-un proiect european cu diferite obiective si termene, ar insemna de „facto” o uniune economica – cita vreme unificarea economica si politica este de zeci de ani, ca termen de realizare.
In lipsa proiectelor nationale, Romania risipeste banii UE pe afaceri inutile sau slab „integrabile” adevaratelor necesitati economice.
Nimic mai concludent in acest sens, decit gondolele, parcurile si stadioanele la tara,patinuarele nepuse in functie, etc., adica cheltuire de bani de surogate economice ori fantasme turistice, pentru o tara fara bani de alimente si medicamente.
3.Incapacitatea guvernamentala de a evalua si insusi un „proiect de reconstructie economica si industriala” oferit guvernului „Basescu in 2011 si 2012, apoi celui Ponta in 2013, a blocat dezvoltarea economica la stadiul de „strategii nationale”, in locul proiectului national, care sa fie construibil pe obiective conctete, costuri, termene de ralizare si responsabilitati guvernamentale, ale firmelor private nationale si investitorilor straini.
Dupa 25 de ani de „strategii nationale, sectoriale, regionale, comunale, etc.”, investitiile au cazut continuu, ducind inexorabil economia in recesiune.