Datele centralizate de Ministerul Finanțelor arată că România a crescut cheltuielile publice în perioada 2005 – 2009 fără acoperire în venituri.
Angajarea de noi obligații din partea statului s-a făcut strict pe seama expandării deficitului bugetar, care a atins în anul 2009 nivelul maxim de 7,3% din PIB. Reducerea forțată la doar ceva mai mult de o treime a acestui deficit pe parcursul ultimilor trei ani ( până la 2,5% în 2012 explică lipsurile cu care se confruntă sănătatea, învățământul sau ordinea publică.
Interesant este că întregul deficit de anul trecut poate fi pus cu exactitate pe seama singurelor posturi de cheltuieli bugetare care s-au majorat în criză, respectiv proiectele cu finanțare externă ( +1,7% din PIB), dobânzile ( care mai venit cu un spor de 0,6% din PIB) și achizițiile de bunuri și servicii (care, deși mai mici față de perioada precriză, au înregistrat un mic spor de 0,2% din PIB).
Cheltuirea de bani pentru proiectele cu finanțare externă nerambursabilă s-a dovedit a fi foarte utilă. Ar fi fost de preferat să alocăm și mai mulți bani pentru asemnea proiecte, dat fiind rolul de amplificare al efectului jucat de banii europeni, de la simplu la triplu sau chiar de șapte ori suma dată de stat. De aici și marea problemă a gradului relativ scăzut de utilizare al fondurilor alocate României prin bugetul UE.
Dacă nu am reușit să aplelăm în măsură mai mare la fondurile nerambursabile puse la dispoziție pentru a reduce decalajul de dezvoltare în raport cu statele occidentale, în schimb am fost nevoiți să acomodăm în buget dobânda la sumele luate pentru consum (vezi rate chiar la suma dedicată cu caracter excepțional în 2009 în acordul cu FMI-UE-BM) și pentru acoperirea obligațiilor sociale excesive asumate de politicieni.
Se poate observa că jumătate din creșterea considerabilă a deficitului bugetar în perioa da 2005 – 2009 s-a făcut pe partea de asistență socială. Mai mult, sub presiunea populației afectate de criză, maximul de 13,1% din PIB pe acest segment a fost atins în anul 2010, ceea ce a îngreunat considerabil eforturile de aducere a deficitului bugetar în interiorul cerinței de 3% impuse prin criteriile de la Maastricht.
Expandarea cheltuielilor sociale în 2010 la peste 13% din PIB în loc să se revină spre pragul de 10% din 2008, anul de maxim al rezultatelor economice , explică și ajustarea brutală a cheltuielilor de personal de la 9,3% din PIB în 2009 la 6,9% în 2011, pe calea disponibilizărilor din sectorul bugetar și a diminuării cu 25% a salariilor din acest sector.
În treacăt fie spus, politica de transfer a poverii economice către angajații din sectorul bugetar (mai cunoscută în termeni de discuții TV drept anvelopă salarială de 7% din PIB) a contribuit la reducerea PIB (care ia în calcul și serviciile sociale sub forma sumelor plătite pentru acestea) și la scăderea calității serviciilor sociale( plus creșterea șpăgilor, înmulțirea cazurilor de malpraxis, pierderea de specialiști etc.).
Pe de altă parte, dacă se compară 2012 cu 2005 se poate vedea că dacă am fi cheltuit anul trecut 32% din PIB, la fel ca în urmă cu opt ani, am fi avut chiar excedent bugetar. Cu care am fi putut reduce datoria externă și, implicit dobânzile în creștere pe care va trebui să le achităm în acest an și în următorii. Sau nu ar fi fost nevoie să majorăm taxele în aceeași măsură, ceea ce ne-ar fi permis un ritm de dezvoltare mai rapid.
Practic, din motive de exacerbare antieconomică a luptei politice ( să ne reamintim doar episodul competiției absurde a majorării anticipate a pensiilor, oricum dovedit nesustenabilă, de la finele lui 2008) am sacrificat șansele de stimulare a muncii de calitate în producție și servicii și a unei dezvoltări mai rapide. Totul ar fi să fi învățat ceva, măcar să vedem dincolo de interesul imediat și particularizat.
