Nicio revoluţie în ţara lui Cozmâncă. (I). Regionalizarea: un pericol foarte românesc

Ştii, iubite cititor, de ce să nu ai mari aşteptări de la reorganizarea administrativă a României? Dar de ce să nu te bizui pe modificarea Constituţiei ştii de ce?

În amândouă cazurile, vorbim de-o Românie neoficială, o Românie fără personalitate juridică. Nici România lui Menumorut, Glad şi Gelu, şi nici România iscată din Revoluţia din 1989. Deasupra Constituţiei acestei ţări, trăim în România lui Octav Cozmâncă, şi asta ne va influenţa încă multă vreme viitorul nostru european. Astăzi vom vorbi despre reorganizarea administrativă a ACESTEI Românii.

Scurt spus, România lui Cozmâncă este ţara organizată nu după impulsiile de dezvoltare naturală, nici după alinierea la conjuncturile externe, nici după principiile unei democraţii eficiente, nici după legile implacabile ale economiei de piaţă. E o Românie rudimentar electorală (din punct de vedere politic) şi fundamental expusă spolierii sistematice (din punct de vedere economic). Pentru a se încadra în acest portret, ţara lui Cozmâncă are câteva caracteristici:

1. 1. Accesul la putere (adică la resurse) se obţine nu prin alegerile oficiale, ci se cumpără neoficial prin mita electorala nepedepsită, oferită nu alegătorului, ci capului de locuitor dependent de ce primeste de la cel care-i promite. Pentru ca acest lucru să se petreacă, ţara trebuie împărţită „la caroiaj”, fiecare pătrăţel de hartă trebuie să aibă un stapân şi un responsabil, numit (nu ales oficial!) după cele mai rudimentare norme ale politicii de cadre.

2. 2. Deasupra organizării administrative oficiale a ţării, există STRUCTURA neoficială a finanţatorului mitei. Finanţatorul bate deputatul, Baronatul bate Judeţul. Din punct de vedere al eficienţei politice, discuţi cu baronul; faptul că baronul îşi adjudecă şi funcţie politică este efectul femonenului, nu cauza lui.

3. 3. Starea de lucruri de la punctele 1 şi 2 este socotită în rândul locuitorilor majoritari drept stare naturală a lucrurilor, astfel încât, pentru electoartul majoritar, aşa e de la Adam încoace, Dumnezeu a creat lumea aşa strâmbă şi coruptă; de fapt, nici nu-i strâmbă şi coruptă: aşa e ea, pur şi simplu. Această logică produce consecinţe şi o atitudine „politică”: partidul care nu „dă” ulei, zahăr, cizme, bani la plic, şepci şi cine ştie ce alte mărunţişuri, nu are nimic de dat şi de promis.

Să ne înţelegem: „România lui Cozmâncă” nu e o noţiune periorativă: e un anume fel de ţară (foarte concretă) pe care, ne place sau nu, nu avem voie să o ignorăm. Pentru că ea e ţara care contează.

Bun. Asta e ţara. Să vedem ce şanse are să se reorganizeze administrativ bine, şi să adopte o Constituţie în care modificările (foarte bune!) lui Băsescu (el însuşi un produs reprezentativ al României lui Cozmâncă) să-şi afle locul.

Acum, vorbim despre reorganizarea administrativă. Adică despre de ce nu se va putea România reorganiza administrativ în concordanţă cu eficienţa statului şi interesul locuitorilor ei:

a. Primul motiv al eşecului unei formule rezonabile de reîmpărţire a României (în 8 superjudeţe, din 41, câte există acum) are o dimensiune psiho-socială. Din cinci oraşe reşedinţă de judeţ, va rămâne unul singur. Practic, la fiecare euroregiune cu personalitate juridică, vor dispărea două lucruri fundamentale în psihologia teritorială românească: numărul de la maşină, şi conştiinţa că trăieşti în capitala teritoriului administrativ. Ce însemnă aceasă „capitală”: deconcentratele, inspectoratele, direcţiile judeţene, Fiscul, şcoala, sănătatea, instituţiile de control, Tribunalele, Curţile de Apel etc, etc. Pentru cine nu ştie ce înseamnă asta, „să ne întoarcem la popor”, cu niştze exemple mai puţin cunoscute din folclorul teritorial. Auzit cu urechile mele, de la oameni cu studii superioare: „Cum adică, boul asta din Deva a venit de 6 ani la Cluj şi se dă mare clujean?”. Şi, mai la est, spre bancurile cu moldoveni: „vine ăsta de la Botoşani la Iaşi şi se dă deja orăşean?”. Să mai spun ceva şi despre judeţele oltenilor? Mai bine nu.  Aşa se raportează „poporul” la reşedinţa de judeţ, la judeţ, la regiune.

Regionalizarea după normele europene va întâmpina o uriaşă rezistenţă chiar de la baza ţării.

b. Al doilea motiv pentru care regionalizarea va întâmpina o uriaşă opoziţie vine de la „stăpânii locului”. 20 de ani de lupte pentru marcarea teritoriului, stabilirea baronilor alfa, logica deal-urilor supra-partinice locale, împărţirea resurselor, în timp de pace, şi a firimiturilor în timp de criză, pot fi anulaţi de o regionalizare care răstoarnă pur şi simplu masa de joc. Vorbim de dispariţia unui habitat politic, ştim ce înseamna asta în zoologie, antropologie, sociologie. Să ne închipuim fie şi numai energia mecanică cu care aceşti zdrahoni ţin de scaune. Darămite la energia pe care o pot dezvolta în a-şi apăra privilegii dobândite pe viaţă?

c. Al treilea motiv pentru care regionalizarea coerentă nu va avea adepţi nici măcar în PDL este restructurarea partidelor pe baza intereselor locale. Iar o atare regionalizare ar modifica structuri de influenţă din partide, de îndată ce vor începe luptele fratricide pentru controlul teritoriilor. Exemplu: O regiune perfect fezabilă este cea în care să fie prinse judeţele Bacău şi Vrancea; care preşedinte de Consiliu judeţean va avea puterea: baronul Marian Oprişan (căruia o grămadă de PSD-uşti îi sunt datori) sau Dragoş Benea din Bacăul lui Hrebenciuc? La indigo pentru PDL, aflat în axact aceeaşi situaţie ca şi PSD, la care dă-mi voie să-ţi reamintesc, iubite cititor, că ministreasă la Ministerul Dezvoltării Regionale nu e nici mama mea şi nici mama dumitale.

Aşa stând lucrurile, un mare pericol paşte regionalizarea României, excepţie făcând o situaţia la care eu, unul, aproape că nici nu îndrăznesc să sper.

Pericolul: România să fie regionalizată prin lege, „pentru a nu rata banii europeni pentru regiunile de dezvoltare”, dar să-şi păstreze şi judeţele, în logica şi necesitatea pe care punctele a,b,c de mai sus le reclamă. Şi, în loc să scăpăm de birocraţie, să ne mai procopsim cu încă una, cu o groasă „tuşă” europeană. E imposibil?
Eu, unul, îmi pot foarte bine închipui o ţară condusă teritorial de numeroşii vicepreşedinţi ai marilor partide – ar fi totul, adică, în logica României lui Cozmâncă, varianta „nivelul următor”.

Să închei cu speranţa: această înfiorător de grea întreprindere politică (regionalizarea corectă a României) să înceapă cu o lege care, chiar dacă nu e perfect coerentă din prima ei formulare, să dinamiteze situaţia actuală şi, astfel, să deschidă drumul perfecţionării, în următorii 10-15 ani, a legii care face să funcţioneze o onestă Românie locală.
Abia atare „aventuri” ar fi raţiunea pentru care Băsescu să-şi justifice în modul cel mai practic posibil cel de-al doilea mandat.

Mâine, despre Nicio Revoluţie în ţara lui Cozmâncă. (II). Modificarea Constituţiei

PS: Nu am spus nimic despre deal-urile pe care regionalizarea le presupune cu UDMR. Aici contez pe imaginaţia şi inteligenţa ta, iubite cititor.