În 2012, România va trebui să facă rost de 71,8 miliarde lei ( cam 17 miliarde euro) pentru a-şi achita ratele scadente, dobânzile şi comisioanele aferente creditelor contractate. Suma în cauză reprezintă estimarea oficială a Ministerului Finanţelor şi se împarte în 60,8 miliarde lei rate şi aproape 11 miliarde lei dobânzi şi comisioane.
Tradus în termeni de PIB, 2% din Produsul Intern Brut se vor duce pentru doar păstrarea datoriei publice la acelaşi nivel. Aceşti bani sunt efectul permanent al banilor deja împrumutaţi de România şi ţin cont de ipoteza păstrării echilibrelor macroeconomice în limite rezonabile.
11% din PIB reprezintă volumul creditelor care vor trebui „rostogolite”, adică vor fi achitate prin substituirea lor cu altele noi, la condiţiile actuale ale pieţei de capital. De aceea, este foarte important să avem o imagine cât mai bună şi să arătăm seriozitate în utilizarea banilor, preferabil pentru sporirea capacităţii ulterioare de rambursare.
Cartea cea mai inteligentă pe care o putem juca
Ţara noastră are o cotaţie pentru contractarea unor credite pe zece ani de 7,7% dobândă. Adică ceva mai puţin decât cele 9% ale Ungariei, la jumătate faţă de Portugalia şi pe sfert faţă de Grecia. Mai bine decât noi se situează Italia şi Polonia, în jurul pragului de 6 procente, precedate de Spania şi Bulgaria, cu 5%, şi Cehia, cu 4%.
Sumele la care am putea face apel pe baza acordului de precauţie cu FMI ar fi disponibile la un cost mai mic, sub jumătate din dobânda care ni se pretinde acum. Problema este că cele circa 5 miliarde de euro, unu, nu ne ajung şi, doi, ne-ar lăsa, în cazul tragerii lor, fără alternativă la piaţa internaţională.
Cartea cea mai inteligentă pe care o putem juca ar fi să ne folosim de posibilitatea de a-i trage pentru a reduce dobânda care ni se cere, dar fără a apela efectiv la ei. Asta explică o serie de declaraţii, ce pot fi interpretate net diferit în funcţie de interese şi scoatere din context.
Interesul, NE poartă fesul
Evident, ceea ce ştim noi ştiu şi potenţialii creditori internaţionali, ceea ce transformă jocul financiar într-unul de abilitate în a convinge pe baza unor semne reale din economie şi societate, promovate eficient şi la timpul potrivit.
Joc este puţin spus, dată fiind dimensiunea bănească impresionantă, cu consecinţe potenţial favorabile sau dureroase pentru simplii cetăţeni. Deocamdată, cert este că în 2012 va trebui să cheltuim pe partea publică strict din ce aducem la buget, deficitul de circa două procente fiind destinat din start plăţii dobânzilor, după cum am prezentat mai sus.
Se vor găsi, desigur, unii să spună că nu-i interesează, că e strict treaba statului şi a funcţionarilor plătiţi pentru a gestiona situaţia. Alţii nu vor vrea să recunoască problema, sau o vor distorsiona cu divagaţii mai mult sau mai puţin savante. Ambalate atrăgător pentru lupta electorală.
Adevărul simplu este că, pe lângă banii pentru pensii, sănătate, învăţământ, ordine publică etc., trebuie să facem rost de 17 miliarde euro iar chestiunea aceasta ne afectează pe toţi. De aceea, ar trebui să fim ceva mai responsabili, să lăsăm simpatiile sau antipatiile personale şi să fim realmente atenţi la cine NE ( nu ÎŞI) poate servi cât mai bine interesele.
4 răspunsuri