Mugur Isărescu vorbeşte despre o lume care va arăta, din punct de vedere economic, altfel. Traian Băsescu vorbeşte despre limitele capitalismului. Laureaţii Nobel în economie, „profeţii crizei”, vizionarii viitorului proxim se contrazic.
Cum va arăta, totuşi, economia post-criză?
Cum văd însă economiştii români lumea post-criză? Pentru configurarea unei viziuni minime asupra viitorului iminent, am formulat trei întrebări:
1.Care ar fi principalele 3 lucruri care cu siguranţă că se vor schimba ireversibil în sistemele economice/economia mondială, în baza învăţămintelor pe care suntem siliţi să le tragem din această criză? În ce va consta diferenţa fundamentală faţă de lumea de dinainte de această criză?
2.Care ar fi principalele 3 lucruri la care nu trebuie să se renunţe din principiile economiei mondiale de dinainte de criză ? Care sunt pericolele care ameninţă lucrurile de păstrat?
3.Cum ar putea arăta lumea peste, să zicem, 10 ani, modelată de această criză: atât din punct de vedere al sistemelor economice, cât şi al raporturilor de pe harta economică mondială?
Astăzi răspunde la cele trei întrebări Lucian Croitoru, economist, consilier pe probleme de politică monetară al guvernatorului BNR
Ipoteza de lucru
Sunt două elemente pe care le am în vedere atunci când mă gândesc la ce se va schimba și ce nu se va schimba în urma crizei economice actuale.
Primul element pe care îl evidențiez este că, după criza economică din perioada 1929-1933, Keynes a produs o teorie care a revoluționat modul de administrare a economiei. El a spus cu alte cuvinte că statul trebuie să intervină atunci când, în mod ciclic, cererea agregată scade. Implicit statul trebuie să fie pregătit în orice moment pentru a interveni prin creșterea deficitelor bugetare.
Concepția lui Keynes este corectă, numai că politicienii au abuzat de ea și au folosit-o pentru a interveni de câte ori le-a convenit. În acest fel, ei au împins guvernele în ceea ce eu am numit capcana anticipațiilor.
Aceasta constă într-un echilibru în care, datorită concepțiilor etatiste, publicul se așteaptă la intervenții salvatoare ale guvernului și sancționează eșecul acestuia de a satisface așteptările. În particular, publicul răsplătește intervenția guvernelor în situații dificile, chiar dacă lipsa intervenției nu ar fi urmată de consecințe negative. În schimb, lipsa acțiunii este sancționată. Capcana anticipațiilor duce la maximizarea intervenției și, astfel, la îndatorarea masivă a guvernelor.
Al doilea element important este că există o luptă între piețele finaciare și politicieni, fiecare dintre cei doi fiind un centru de putere ai capitalismului. Piețele financiare vorbesc în numele capitalului, iar politicienii vorbesc în numele democrației populare, adică ale dorințelor colective ale populației votante, bogați și săraci, proprietari și muncitori.
Cele două centre de putere pot fi de acord în multe privințe, dar cel mai adesea sunt în conflict pe problemele fundamentale, inclusiv pe cea mai importantă dintre acestea, și anume administrarea economiei. În timpul crizelor economice majore, tensiunile dintre cei doi centri se amplifică, deoarece crizele impun ajutarea balanței de putere. Între cei doi centri de putere, băncile centrale au o poziție specială, derivând din faptul că deciziile importante ale băncii centrale modifică structura stimulentelor atât pe piețe cât și în aria politică. În acest fel, banca centrală se intersectează cu cei doi centri de putere pe cea mai importantă problemă: administrarea economiei.
De la începutul crizei în iulie 2007, relațiile dintre cei trei sunt într-un proces de modificare care s-ar putea să rezulte într-o schimbare substanțială a echilibrului existent, așa cum s-a întâmplat în perioada Marii Depresii în anii 30 sau în perioada Marii Inflații în anii 70. Noul echilibru se va reflecta în modul în care va fi condusă economia până la următoarea criză majoră.
1. În perioada anilor 30, lupta dintre politicieni și piețe a fost câștigată de politicieni. Marii pierzători au fost piețele finaciare, a căror libertate a fost drastic redusă în virtutea ideii greșite că, în sistemul bancar, concurența este dăunătoare. Băncile centrale au fost subordonate guvernelor și au devenit creditori de ultimă instanță. În schimb, lupta declanșată de criza din anii 70 a fost câștigată de piețe. Piețele si-au recăpătat treptat libertatea, iar multe bănci centrale și-au căpătat treptat independența operațională. Rezultatul a fost prosperitatea apărută în perioada 1980-2007.
Pe baza celor de mai sus pot să spun că nimic nu se schimbă în mod ireversibil în economie, iar cele trei schimbări pe termen lung sunt următoarele:
- Apariția unui public adversar al datoriilor publice mari și al cheltuielilor bugetare în exces, inclusiv a alocațiilor sociale. Acest public va apărea ca urmare a șomajului de proporții semnificative la care va duce criza datoriilor suverane. În memoria colectivă supraîndatorarea guvernelor va fi asociată cu șomajul înalt.
Publicul va cere un stat responsabil fiscal, care poate să apară doar dacă se adoptă reguli fiscale și se reduce discreția în conceperea și implementarea politicilor fiscale. Aceste reguli vor viza în primul rând limitarea îndatorării și eliminarea alocațiilor sociale în exces. În legi și în constituțiile țărilor. Un nou tip de politicieni va apărea pentru a satisface această cerere.
Publicul adversar al îndatorării și al alocațiilor sociale în exces va exercita o guvernanță care va elimina abuzurile ce ar putea aparea acolo unde politica fiscală va rămâne la discreția politicienilor. Diferențele dintre stânga și dreapta pe aceste probleme se vor atenua, ceea ce va restructura scena politică prin erodarea profundă a concepțiilor etatiste. În acest fel, se va ieși în mod sustenabil din capcana anticipațiilor. - Reduce competiția în sistemul financiar prin reglementare excesivă. Aceasta va avea ca efect reducerea eficienței. După cum a arătat istoria, vor fi necesare 3-4 decenii pentru a renunța la reglementarea care va menține eficiența la niveluri relativ joase. Vor fi încercări de a repara sistemul de reglementare pentru a elimina arbitrajul din reglementări.
Concret, se va prevedea limitarea mărimii companiilor finaciare definite ca too-big-to-fail, se va analiza posiblitatea ca sistemul bancar să fie organizat pe subsidiare astfel ca un guvern să aibă suficient control asupra sistemelor lor bancare atât timp cât nu există un sistem unic de reglementare etc. - Ajustarea modelelor macroeconomice prin intermediul cărora înțelegem structura economiei. Modelele se vor schimba pentru a renunța la reprezentarea economiei prin intermediul unui agent reprezentativ și trecerea la includerea mai multor agenți. De asemenea, ipoteza că agenții sunt pe deplin raționali va fi rediscutată pentru a se face loc ipotezei inatenției raționale (rational inattention) sau a ipotezei învățării.
În sfârșit, se vor face pași pentru a cuprinde mai bine în modele sectorul finaciar și legătura acestuia cu sectorul real.
2. Între cele trei lucruri care nu se vor schimba sau nu trebuie schimbate, eu includ:
- Lanțul de aur al cauzalității care susține capitalismul: capital privat—piețe libere—concurență—inovare—productivitate—democrație. Acest lanț arată că modul de producție capitalist nu poate fi înlocuit de alte moduri de producție. Capitalul preponderent privat este necesar pentru a menține piețe libere. Acestea din urmă sunt necesare pentru a produce concurența care stă la baza inovării. Inovarea duce la creșterea productivității muncii. Democrația are nevoie de un anumit nivel al producutivității muncii, pe care numai un sistem care inovează îl poate produce.
- Structura de guvernanță a băncii centrale. Mulți analiști și politicieni cred că aceasta trebuie separată într-o entitate mai mică responsabilă pentru politica monetară și o entitate mai mare responsabilă cu stabilitatea financiară și cu administrarea rezervelor internaționale. O astfel de separare ar produce o problemă de administrare a lichidității, ale cărei consecințe negative ar fi devastatoare.
- Ideea că politicile macroeconomice coerente sunt esențiale pentru creșterea economică. Pe termen mediu, creșterea nivelului de trai depinde de păstrarea coerenței politicilor. Sau, altfel spus, nu există alternativă la păstrarea coerenței politicilor economice dacă vrem ca nivelul de trai să crească.
3. Cum va arăta lumea peste 10 ani?
Va fi o lume în care dimensiunea guvernelor va fi mai mică. Piețele financiare vor lupta pentru eliminarea reglementărilor care sufocă eficiența. Inovarea pe piața bunurilor va fi mai rapidă decât oricând, contribuind la creșterea productivității totale a factorilor. Uniunile economice actuale se vor consolida și alte uniuni vor continua să apară. Noi provocări vor apărea pentru coordonarea și cooperarea la nivel interunional. Țările sau uniunile economice cu cele mai flexibile piețe ale muncii vor produce cele mai mari surprize pozitive. Țările care au avut ritmuri mari de creștere chiar și în timpul crizei actuale vor avea problema capacităților de producție excedentare. Problemele demografice și costurile asociate vor fi semnificative.
5 răspunsuri
Domnule Croitoru, sunt de acord cu modul în care aţi stabilit premizele. Intr-adevar, polii de putere din capitalism (piete si guverne) isi reajusteaza raporturile. Din 1930 si pana in 1980 puterea a fost preponderent in mana guvernelor care au favorizat prin politici publice dezvoltarea serviciilor sociale, emergenta clasei mijlocii, o partitie a valorii adaugate brute create in economie favorabila salariatilor (70% din VAB in remunerarea fortei de munca, 30% in remunerarea capitalului), extinderea drepturilor si garantiilor sociale pentru populatie. Economia era mixta in Occident, cam 30% din valoarea aduagata fiind creata in intreprinderi publice, dupa cum si o treime din investitiile in economie erau facute din surse publice.
Daupa 1975 si mai coerent dupa 1980 (revolutia neoconservatoare)balanta s-a schimbat: guvernele s-au retras treptat din afaceri prin privatizare, economia s-a liberalizat, partitia VAB intre forta de munca si capital s-a erodat in favoarea capitalului. Sub presiune politica, guvernele si pietele au convenit la o politica a creditului ieftin pentru a suplini pierderea de venituri din munca pentru salariati, precum si la mentinerea si diversificarea instrumentelor de protectie sociala pentru calmarea populatiilor carora, tot treptat, li s-au retras beneficiile serviciilor publice eocnomice subventionate (energie, trqansport public, apa, canalizare, etc).
Din pacate, pietele financiare s-au dovedit excesiv de imaginative si au consturit instrumentele financiare pe care astazi le denumim toxice. Mare parte a acestor instrumente intentionau un anume mod de gestionare a riscului, publicitatea acestora facandu-se sub promisiunea unor investitii cu randament asigurat si risc minim sau absent. S-au incurajat comportamentele clandestine ale capitalului si politicile lui de sustragere de la obligatiile generale (optimiyare fiscala, nu-i asa?!).
In fapt, bunastarea populatiilor era in mare parte pe credit, nu din vneituri corect distribuite in economie. Dar si activele financiare mari si marile „proprietati” erau in mare parte fantomatice, virtuale doar.
Dumneavoastra sustineti ca, dupa perioada 1930-1980 in care balanta d eputere a fost de parte guverneleor, si dupa perioada 1980-2010 cand balanta s-a inclinat in favoarea pietelor, urmeaza tot o perioada de accentuare a puterii pietelor. Eu cred ca va inselati. Pietele au indus o cultura a concurentei totale care a degenerat pe alocuri intr-o concurenta degradata, psudo-concurenta pe care statele nu au mai avut puterea necesara sa o corecteze. Ba chiar a fost introdusa cultura concurentei totale ind omenii ale vietii societatii unde nu avea ce cauta, unde valoarea fundamentala este cooperarea, nu concurenta. Societatea s-a degradat deja prea mult, valorile fundamentale care asigura coerenta si coeziunea societatilor au fost prea mult atinse. Eu cred ca urmeaza, dupa o regula a pendulului istoric, o perioada inc are peitele vor pierde din putere in favoarea puteriidemocratice, fie ca este vorba de state sau de alte tipuri de agregare democratica. Asta, daca mai ne este folos democratia. Daca pietele vor intentiona deistrugerea democratiei pentru a-si prezerva puterea, va fi razboi.
Ce spune „casandra” este foarte evident. Poate că statele au exagerat, însă este foarte clar au pierdut hățurile după 1980 și acum se vor implica puternic și îi vor călca pe bătături pe domnii bancheri. Dacă piața era așa virtuoasă, nu pierdea ocazia să-și arate capacitățile de-a se dezvolta în echilibru.
Pierderea mondială există (George Soros zicea ceva de genul că sistemul e ținut în viață doar de aparatele autorităților). Acuma lupta este pentru asumarea ei. Cine sărăcește de pe urma ei și cine, în mod paradoxal, se va îmbogăți.
Consumul a avut loc. Unii zic că din cauza intruziunilor politico-financiare acest consum a provocat o pierdere uriașă. Bine, dar ce s-a fi întâmplat dacă acest consum nu ar fi avut loc, dacă acestă piață de desfacere pe credit nu ar fi existat, cum ar funcționat economia? Pur și simplu acea bogăție, care acum apare consumată, nu ar fi fost produsă. Era sigur mai bine?
Austeritatea și recesiunea provocate în România de domnii de la BNR (cu concursul naivilor Băsescu, Boc) a creat o țară echilibrată financiar, care nu dă probleme financiare Bruxelles-ului, dar decalajul de competențe, infrastructură, dezvoltare economică între România și U.E s-a adâncit. Lucrul acesta se vede în scăderea dramaticăa investițiilor străine, spre fericirea lui „patronache manelistu’”.
Adică, dacă în Europa și S.U.A., statele în loc să ia credite luau impozite, salariații în loc să ia credite, luau salarii, economia ar fi funcționat ca și până acum, cu diferența că nu aveam acum acea uriașă gogoașă financiară cu care nu știm ce să facem. Aici se vede că rolul băncilor în „redistribuire” este limitat. Mai trebuie să existe clasă mijlocie, democrație economică pentru ca piața să funcționeze. E suficient să vezi subțierea gravă clasei mijlocii în S.U.A. ca să-ți aduci aminte de Marx și de visele lui aberante.
Atat piata cat si guvernarea sint distorsionate de efectele reprezentarii. Coruptia, conflictul de interese intre prioritatile personale si prioritatile entitatii – statului sau corporatiei. Problema nu mai este una neglijabila, a atins deja proportii capabile de a influenta bunul mers al societatii. Daca in cazul guvernarii problema este arhicunoscuta dar nu se cunosc dimensiunile reale ale fenomenului – daca este deja de natura de a afecta sensibil interesele entitatii – statului, respectiv populatiei generatoare a statului (chiar daca avem indicatii ca tocmai din acest motiv Romania nu este o economie de piata ci una clientelara), in cazul corporatiei este mai putin asteptata, este o noutate, in schimb se stie deja ca a atins proportii determinante in criza actuala.
Democratia dvs. inovatoare, concurentiala este in suferinta si nu cred ca balansul etatism – piata libera mai este posibil fara o ajustare mai de substanta.
Avem nevoie de cateva minti geniale, contextul este cat se poate propice, toti factorii necesari par sa fie disponibili. E necesar un pas in plus catre capitalismul dvs. „utopic”.