Inflaţia anuală consemnată de România, care a ajuns relativ rapid la o valoare ce poate părea alarmantă (2,6%), se înscrie în ecartul ţărilor din zonă, fiind similară cu cea din Ungaria (2,6%) şi Cehia (2,5%) şi doar ceva mai ridicată faţă de cea din Polonia (2%).
Aceasta din urmă a înregistrat, însă, a doua inflaţie lunară din UE ca mărime după noi. De reţinut, Cehia a evoluat sincron cu Zona Euro dar pe un palier mai ridicat cu un punct procentual.
Creşterea preţurilor, mai mare în ţările care nu adoptat euro. Dar şi mai mare în cele trecute precipitat la moneda unică
Creşterea preţurilor din ultimele 12 luni a fost ceva mai mare în ţările care nu au trecut la moneda unică. De la aceeaşi valoare a inflaţiei anuale în noiembrie 2016, avansul acestui indicator a fost dublu per total UE faţă de Zona Euro (evident, majoritară şi cu rezultate incluse în cele de ansamblu), ceea ce arată clar unde s-a localizat majorarea mai rapidă a preţurilor. De care o apreciere moderată dar generalizată a euro faţă de monedele locale nu este străină.
Dar nici trecerea la euro nu pare a fi fost o soluţie pentru temperarea preţurilor în cazul unor economii care nu au ajuns la un nivel apropiat de media europeană ca PIB/locuitor. Creşterea ratei anuale a inflaţiei a fost semnificativ mai mare decât la noi în două din cele trei baltice, care au şi ajuns la valori de peste patru procente în decurs de un an. De reţinut, în pofida faptului că au trecut la moneda unică, ceea ce a eliminat componenta ce ar fi putut să apară din devalorizarea monedei naţionale.
Cu leva legată fix de euro, la paritatea fostei mărci germane, Bulgaria a înregistrat o creştere a preţurilor similară cu cea din România, dar la o rată lunară în noiembrie 2017 situată la jumătate faţă de cea de la noi. Când, în treacăt fie spus, noi am ajuns campioni europeni la inflaţia lunară, cu o rată de şase ori mai mare decât media europeană (0,1%) şi cu 50% peste cea mai apropiată ţară din acest punct de vedere, Polonia (0,6% noi şi 0,4% ei).
Cu alte cuvinte, ne încadrăm încă destul de bine în peisajul european al creşterii preţurilor la nivelul actual de inflaţie dar problema este ritmul în care evoluăm şi direcţia în care ne ducem, similară cu cea a celor două ţări baltice intrate oarecum precipitat (dar, şi aşa la dimensiunea lor şi la regimul valutar rigid nu prea mai conta) în Zona Euro.
Transmiterea cu precădere a inflaţiei pe canalul schimburilor comerciale, discutabilă la noi
Dacă am vrea să trimitem o parte covârşitoare a inflaţiei în sarcina influenţei exercitate de principalii noştri parteneri comerciali, nu prea am reuşi. Valorile pe care le consemnează Germania, Italia şi Franţa ( primele trei economii europene cu care avem schimburi de mărfuri) nu justifică a asemenea aserţiune.
Germania pare să inducă o tendinţă ceva mai clară de creştere a preţurilor, vizibilă mai ales la ţările aflate sub influenţa ei mai apropiată dar evoluţiile din Italia şi Franţa ar fi trebuit să frâneze semnificativ această tendinţă la noi. Atât ca nivel al inflaţiei anuale (ca proces derulat în timp, pe o perioadă mai îndelungată) cât şi ca evoluţie punctuală pe noiembrie 2017.
Una peste alta, situaţia este destul de încurcată iar ponderea externă a influenţei în creşterea preţurilor discutabilă. Sub acoperirea similitudinilor încă existente de cifre cu ţările din fostul bloc estic, dacă nu încercăm să „amortizăm” tendinţele actuale, s-ar putea să ne trezim că ne-am tăiat singuri craca de sub picioare cu creşterea excesivă a veniturilor.
Urmată de anularea unei bune părţi din această creştere prin preţuri majorate şi revenirea la realitatea puterii efective de cumpărare.
